duminică, 9 decembrie 2018

Meseria de a fi OM, de a deveni PROFESOR


(dedicat Prof. Scolii Nr 21 Ploiesti)

       Cand ajungi la varsta de a alege drumul in viata, este  uneori dificil, alteori usor. De multe ori, ai un mentor sau un idol, pe care ti-l doresti aproape, sa te sfatuiasca. De putine ori, e mana hazardului, care te calauzeste exact unde trebuie, exact unde piesa din puzzle lipseste iar tu o poti inlocui foarte bine. Povestea mea poate avea trei parti : visul, realitatea si experienta. Mentorul care a fost prezent in viata mea foarte des, dar in diferite perioade ale ei a fost chiar Scoala nr 21, Scoala Sf.  Vineri din Ploiesti. 
        Visul meu ca eleva a fost ca al oricarui copil, sa am noroc, sa devin celebra, sa am un job care sa fie bine platit si asa sa pot sa-mi cumpar jucarii, carti sau plusuri. Naivitate, exuberanta, energie, eram copil. Eram fetita cuminte, din banca intai, care privea atenta pe doamna invatatoare ca pe un inger. Eleva am fost tot aici la scoala aceasta, un inceput de drum, la intersectia caruia nu stiam ca ma voi reintoarce dupa 15 ani, ca tanar profesor, cu alte vise si dorinte sa fac lucruri marete in jurul copiilor, de care eram atasata de multa vreme, din timpul facultatii.
          Realitatea a fost ca am inceput sa merg pe urma dascalilor care imi indrumasera si mie pasii acum cativa ani buni, sa intru in pielea celor care poarta mandri un catalog  si care scriu pe tabla neagra din fiecare sala cu bucata de creta cand isi doresc ei. Eram tare mandra ca acum eu deschideam usa si eu eram cea pe care cei mici si naivi, inocenti si energici, o saluta si careia ii zambesc zilnic, alearga in jurul ei voiosi si facandu i ziua mai frumoasa. Eram exact in acelasi loc ca acum 15 ani numai ca in alta umbra, in umbra celui care este parintele spiritual al elevului, al tanarului la inceput de viata. Pentru acest lucru, mereu  le multumeam in gand celor care mi-au oferit aceasta sansa si au avut incredere in mine, domnului director al scolii si domnului inspector . Insa nu in ultmimul rand , ma gandeam la cei mici, prichindeii mei, la elevii mei, care au avut rabdare cu mine, eu fiind in primii ani de predat in aceasta meserie, iar ei aratandu-mi o cale mai usoara de a ma integra si de a intelege  indatoriile mele la catedra. Eram PROFESOR de limba germana.
             Maturitatea si experienta capatata de a lungul a catorva ani in jurul celor mici, m-au regasit de partea cealalta a baricadei, departe de scoala care mi-a aratat o cale si m-a ajutat la inceput de drum, departe de orasul meu natal, si tot in banca intai. Cu mult dor de a privi si a simti atmosfera dintr-o clasa de scoala, stau in banca acum ca mamica, la sedintele cu parintii, primind sfaturi si sugestii pentru cresterea si educarea celor doi prichindei ai mei. Cu o altfel de emotie, ascult vocea dascalului baietelului meu si incerc sa vad daca este bine ce face si cum face flacaul meu activitatea educativa in cadrul orelor de curs. Uneori ma napadesc amintirile, nostalgia anilor in care eram eu la catedra sau chiar a anilor in care eram eu eleva. Acum privesc inainte, am devenit OM. Am o experienta de viata pe langa piticii mei, o experienta care imi ofera incredere si multe solutii in rezolvarea unor probleme casnice, o experienta dobandita in Scoala mea de suflet, Sc nr 21 din Ploiesti sau chiar cand eram studenta.
             Locuiesc departe acum, in orasul Arad, un oras frumos si elegant, insa un loc  avand alte datini, obiceiuri, alti oameni. Gandul imi zboara tot la orasul meu, la prietenii si cunostintele mele din Ploiesti, mai ales acum cand am inteles ca, pe unde am fost, am lasat ceva frumos in urma si pentru care nu m-au uitat colegii si profesorii mei din Scoala unde am petrecut multi ani, Scoala Sf  Vineri, Ploiesti. Multumesc mult si cu respect  pentru simplul fapt ca m-ati salutat si m-ati invitat la activitatea dvs. ! Va doresc sa ramaneti la fel de veseli si rabdatori, sensibili si buni ca pana acum!

Aceeasi Andreea
 

marți, 4 decembrie 2018

Articol de Adrian Balota (ceva fantastic)-Luati aminte!

DESPRE ȚĂRANI. SCRISOARE CĂTRE CLUJENI.
Bă, am coborât Feleacul și v-am văzut orașul. V-ați întins pe orizontală ca o pomană țigănească.....la noi, la București, construim pe verticală, ce atâta risipă de spațiu?
În fine, am ajuns în oraș și am găsit un hotel, patru stele, că nu dorm eu în orice cocioabă și de cum am ajuns la recepție am întrebat dacă au wi-fi pentru că trebuie să fiu conectat la realitate tot timpul și ghici ce? aveau o defecțiune; normal, doar e provincie, însă, furnizorul de internet făcuse o rețea separată ca să am eu, bucureșteanul, net pentru acele câteva ore în care netul nu funcționa.
Am fost invitat la o degustare de vinuri la o franciză ”Comtese du Berry” și i-am spus recepționerului să-mi comande un taxi , mi-a răspuns că sosește în doua minute. Bineînțeles că nu l-am crezut, toți spunem ”două minute” când știm, de fapt, că durează cel puțin 15, dar surpriză, taxiul a venit în două minute. Când m-am urcat mă așteptam să sune în boxe manele, dar nu, trebuie să fiți voi mai cu moț, în boxe suna o muzică normală și în surdină. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar înainte de asta să mă ducă la un restaurant unde să mănânc și musai să fie cât mai aproape de locul cu pricina. Mă așteptam să mă ducă cine știe unde, dar iarăși nu, m-a dus la o distanță de 15 metri de magazin și chiar mi-a recomandat două restaurante, mai mult decât atât, mi-a urat o seară frumoasă și distracție bună. La noi, la București, taximetriștii nu-și pierd timpul cu prostii de genul ăsta, pe cine interesează o urare de seră frumoasă?
Restaurantul, unul cu specific românesc, era amenajat chiar în stil românesc; ce fraieri, să nu pună ei o chinezărie pe pereți, o față de masă din plastic, o furculiță de la Ikea?! Nimic din toate astea, numai lucruri vechi,.....cum dracu să pui relicve de muzeu într-un restaurant când poți pune lucruri noi, ieftine, made in China? Când a venit ospătarul am comandat , ca un bucureștean veritabil, un platou cu de toate și ceva pe lângă, dar ospătarul, ce-o fi fost în capul lui, mi-a spus că n-am să pot mânca tot pt ca platoul este imens.....mă mir cum de nu-l dă afară patronul, tocmai i-a știrbit din profit. La sfârșit, după ce am comandat o bere, am vrut și o pălincă, numai că nu am plătit-o, era din partea casei. Voi chiar nu știți să faceți profit, cum dracu să dai o pălincă din partea casei? Cine o plătește? Asta înseamnă minus la profit.....nu prea le aveți pe astea cu capitalismul. Am ieșit afară să fumez și mi-am lăsat aparatul foto de câteva sute bune de euro, pe masă, nesupravegheat, starea asta de confort mi-a dat-o restaurantul. Iar sunteți niște ciudați, la noi, la București, dacă faci asta ai parte de adrenalină, adică distracție, nu glumă. Mâncarea......bună, prea bună pentru profitul patronului....adică știi senzația aia că mănânci la bunici? ei, pe aia am avut-o și eu; nici urma de ”vegeta”, benzoat de sodiu, nitrit de potasiu sau cum dracu s-or mai numi otrăvurile de prin ”Centrul Vechi”. Ospătarul mi-a urat ”poftă bună” și la sfârșit m-a întrebat dacă mi-a plăcut.....Ăăăă?!, nu mi-a recomandat nicio cafea, nicio bere în plus, nimic....dacă eram patronul restaurantului îl concediam pe loc, cum să lași clientul fără să-i mai smulgi o bere din portofel?
Am plecat puțin mirat că m-a condus ospătarul până la ușă, am crezut că nu e mulțumit de șpagă, dar nu, a venit să închidă ușa după mine și să-mi spună că mă mai așteaptă...ce fraier, nici nu știe că mai ajung în Cluj abia peste un an.
La degustarea de vinuri, unde fusesem anunțat că vine elita Clujului, am crezut că am greșit locul, toți erau îmbrăcați normal, nu tu o paietă, un papion, Paciotti...nimic din toate astea, doar pulover și jeans. Vinurile din cele mai fine, brânzeturile și uleiurile în care înmuiai un fel de pâine, de asemenea. Era unul acolo care vorbea o limbă ciudată și mi-am zis ca au adus pe unul de la București, nu avea cum, un clujean, să știe atâtea despre vinuri, da` nu, era un simplu angajat al magazinului...ce fraier, dacă eram în locul lui plecam la București pe mai mulți bani, de ce dracu nu o face nu am înțeles nici acum. Mai era acolo agentul de la firma care livra vinurile și, spunându-i cine sunt, l-am rugat să-mi recomande un merlot. A durat 10 minute să identifice ce mănânc de obicei, ca să-mi spună ce vin să-mi recomande. Am crezut ca este un agent specializat, dar nu, era unul care știa totul despre vinuri și whisky așa cum știu eu despre materiale de construcții, bașca despre istoria tuturor caselor monument istoric din Cluj....ce dracu o căuta acolo și nu vine la București, iar nu am înțeles. Am scăpat pe jos un aerator care costa 1350 de lei și patronul magazinului nici nu a venit să se uite dacă l-am stricat....la noi, la București, trebuia să-l cumperi; nimic nu știți despre vânzări. Am plecat de acolo cu agentul de vânzări la un club unde se vindeau numai spirtoase....din display-ul care costa vreo 50.000 de euro știam doar vreo trei mărci de whisky, restul, câte am băut, am crezut că sunt păcălit, nu semăna cu nimic din ce whisky am băut eu până acum, numai arome, numai pahare sofisticate, șervetele sub fiecare pahar, băutura măsurată corect.....pffff, să veniți în ”Centru Vechi” să învățați cum se face comerțul, provincialilor. Taximetristul care m-a dus spre hotel mi-a urat ”noapte bună”, dar m-am gândit că sunt singurul lui client din noaptea aceea și își permite să-și piardă timpul cu asemenea lucruri.
M-am trezit pe la ora opt, dar am crezut că e cinci, nu auzeam niciun claxon...ce ciudat, și am plecat să vizitez orașul întorcând pe linia dublu continuă, că doar nu mă duceam ca toți fraierii până la sensul giratoriu. Ajungând în centru am început, cu ochiul meu vigilent de bucureștean, să caut un loc de parcare și nu înțelegeam de ce sunt atât de multe, am crezut că sunt locuri de parcare plătite, ca în București și n-ai voie să parchezi acolo, dar nu, erau locuri de parcare cu taxă. Pe panoul pe care scria foarte explicit cum faci plata cu un simplu sms, am văzut ca sunt doua prețuri diferite, unul pentru zona A, inelul principal, și unul pentru zona B, inelul secundar. Am trimis un sms plătind două ore de parcare și am primit răspunsul care m-a oripilat: în cele doua ore cât am plătit în zona A puteam să mut mașina în zona A și B oriunde voiam eu, adică nu plăteam din nou parcarea dacă mutam mașina pe altă stradă. Eu mă întreb cum dracu fac ăștia bani la buget cu o asemenea risipă?! Acolo unde am oprit mașina era un șanț frumos pietruit prin care curgea o apă limpede, cred că atunci îl construiseră pentru că nu am văzut niciun PET plutind. În fine, uitându-mă la minunata construcție am observat cum veneau trei rațe sălbatice pe apă. Sincer m-am speriat, am vrut să sun la 112, am crezut că sunt la țară, că poate au gripă aviară....de ce nu le prinde nimeni să le ia de acolo?
Făcându-mi-se foame am intrat într-un restaurant studențesc nu înainte să mă mir de ce sunt atâți oameni pe trotuar și atât de puține mașini pe stradă (am observat mai târziu mașinile din campusul studențesc pline de praf ceea ce trăda faptul că nu mai fuseseră de mult mutate, iar mersul pe jos, vorba zicalei, face piciorul frumos). În restaurant cred că n-au mai schimbat meniul de la începutul anilor 2000 pentru că o ciorbă costa 3,5 lei și o cafea 3 lei. Surpriza a venit odată cu nota de plată, o ciorbă chiar costa 3,5 lei în restaurantul din buricul târgului. Cred că patronul nu plătește chirie pentru că altfel nu-mi explic. Ospătarii, niște unguri răi, mi-au vorbit în românește și mi-au zâmbit larg. Cred că se așteptau la un ciubuc gras altfel nu-mi explic, din nou.
După câteva ore de plimbat prin centru mi-am dat seama că cerșetorii și puradeii care te sâcâie sunt în concediu, dar pleacă toți odată....așa da organizare. În București își iau concediu programat astfel încât să nu rămână spații neocupate.
În sfârșit s-a făcut seara mult așteptată pentru că am uitat să spun că am rămas o noapte în plus ca să mă duc la Operă, prima operă de stat construită din țară. Vis-a-vis un restaurant cu o vitrină impecabilă. M-am dus să fac niște aroganțe, nu puteam pleca din Cluj cu banii în buzunar, trebuia să ma vadă cineva și în splendoarea potenței mele financiare. Când am intrat în restaurantul ”Opera” am avut un șoc, era ”un împinge tava”. Mult prea curat și aerisit pentru un astfel de restaurant, mult prea luminos și fără mirosurile din restaurantele bucureștene de gen. M-am liniștit când am văzut persoanele de la coadă: oameni la costum, studenți, corporatiști. M-am așezat frumos la rând în spatele unui domn îmbrăcat în costum. Când a ajuns la casă să plătească, a plătit un meniu dublu, dar a luat doar unul. Am zis că asta o fi, probabil, aroganța clujenilor. Aveam să aflu mai târziu că nu e așa când un homeless a intrat în restaurant, s-a așezat frumos la rând, fără ca nimeni să vocifereze și a întrebat dacă la acel moment sunt meniuri plătite de altcineva. M-a bufnit râsul, doar nu era ca vânzătoarea să nu-și oprească banii domnului în costum plătiți pe meniul pe care nu-l luase și să-i dea omului, gratis, să mănânce, dar fix așa s-a întâmplat: homeless-ul s-a ales cu o masă caldă și chiar, la sfârșit, după ce a terminat de mâncat, a strâns firimiturile de pe masă într-un șervețel și vesela a dus-o în locul special amenajat. Am înțeles atunci de ce nu au și o femeie de serviciu ca să strângă după fiecare client. Am plecat dezamăgit că într-un astfel de loc, în zona zero a Clujului, am găsit ”un împinge tava” în locul unui restaurant fițos. Nu puteam să nu-mi hrănesc orgoliul și am intrat într-o patiserie care, după stilul amenajării și afișele din vitrina în care erau prezentate produsele tradiționale, m-au dus cu gândul la pâine și prăjituri scumpe....am câteva exemple din București. Aceeași surpriză neplăcută și aici: prețuri corecte, vânzătoare drăguțe, ”bună ziua” și altele. Mi-am mâncat prăjiturile chiar acolo, în patiserie și la un moment dat, același homeless a intrat și s-a așezat fără să spună nimic pe scaunul cel mai apropiat de intrare. Instinctiv m-am uitat curios la vânzătoare și mă așteptam să-l dea afara, dar nu, i-a făcut un semn discret din cap că l-a văzut și a început să îndese, aleatoriu, într-o pungă, câteva produse. A ieșit după tejghea, s-a dus către ”mizerabilul” homeless și i-a înmânat sacoșa cu un zâmbet larg, iar acesta i-a mulțumit frumos și a plecat. Cred ca vânzătoarea are salariul mare de își permite să plătească din banii ei atâtea produse......sau o lăsa-o patronul?! Nu m-am putut abține și am întrebat-o de ce a făcut asta și din nou răspunsul mi s-a părut din altă lume : ” Este ora închiderii, produsele pe care i le-am dat au doar 24 de ore garanție, dacă nu i le-aș fi dat, mâine dimineață le-aș fi aruncat oricum. Omul, și alții ca el, vine în fiecare seară și nu se supară dacă uneori nu primește nimic! ”
Am ieșit bombănind și am traversat strada fix acolo, în dreptul patiseriei, trecerea era la vreo 20 de metri; foarte departe. Am ajuns mai devreme la Operă și ușa de la intrarea principală era închisă. Am ocolit clădirea crezând că intrarea se face prin lateral (am aflat mai târziu că ușa stă închisă tocmai ca să nu intre bucureștenii ca mine în foaier în timpul spectacolului să deranjeze actul artistic). Am găsit o ușă deschisă și am intrat întrebând cu voce tare, de bucureștean, dacă pe acolo este intrarea. O doamnă frumos îmbrăcată, elegantă chiar, mi-a făcut un semn discret acoperindu-și buzele cu degetul arătător și m-a condus afară pe unde intrasem. Mi-a spus că aceea este intrarea artiștilor și s-a oferit să mă conducă până la intrarea principală. Între timp, spectacolul anterior se terminase și ușile care dădeau în foaier erau larg deschise. Doamna frumos îmbrăcată m-a predat unei plasatoare, i-a spus ceva ce nu am auzit (probabil să se poarte frumos cu mine pentru că sunt din București) și aceasta, la rândul ei, m-a condus până în loja unde aveam bilete, chemând un voluntar să rămână la post în locul ei până se întoarce. (pe doamna elegantă aveam s-o vad pe scena jucând în piesă)
Sunt dezamăgit de ce am vazut și pățit la Cluj. Niște țărani!          (Adrian Balota)

marți, 20 noiembrie 2018

Bancuri de toamna

1. Un arab mergea pe strada. La un moment dat un tip striga:
- Ahmed… nevasta-ta te inseala!
Arabul se face rosu la fatza … scoate cutitul si fuge catre casa. Pe drum, este calcat de o masina. In ambulanta, in drum spre spital, incepe sa reflecteze:
- Ar trebui sa ma calmez un pic…. intai si intai…. sunt burlac… in al doilea… nici nu ma cheama Ahmed …



2.Un beat turta sta pe bordura in fata unui bar. Un strain il intreaba daca ii este rau sau daca nu se poate ridica. Beatul raspunde:
- Hei! Stii tu cine-s eu?
- Nu! Cine?
- Isus Cristos…si ti-o pot dovedi. Vino cu mine!
Intra in bar si strainul dupa el.
Barmanul il vede pe betiv si zice suparat:
- Isuse! Iar esti aici…



3.Un ardelean intr-un magazin ca sa cumpere un termos. Vanzatoarea ii arata unul:
- Uite bade, termosul asta e foarte bun: vara tine ceaiul rece, iar iarna il tine cald.
Ardeleanul se scarpina dupa ureche, nedumerit:
- Apai de, cucoana, daca zici ca-i bun, iaca l-oi lua. Da’, lamureste-ma si pe mine: de unde dracu’ stie termosu’ asta cand ii vara si cand ii iarna?



4.Auzi mai Bula , vrem sa tapetam camera de zi si e la fel de mare ca a ta. Tu cand ti-ai tapetat cate suluri ai cumparat?
- 20.
- Multumesc.
Dupa 2 saptamani se intalnesc:
- Auzi ma, tampitule, am cumparat 20 de suluri si 7 mi-au ramas in plus.
- Pai si mie…



5.Maria – servitoarea – cere doamnei o marire de salariu.
- Spune-mi, Maria , de ce sa-ti maresc salariul?
- Am 3 motive. Primul, este ca eu calc camasile mai bine decat dumneavoastra.
- Cine ti-a spus chestia asta?- Pai, domnu’!
- Al doilea motiv este ca eu gatesc mult mai bine decat duneavoastra!
- Cine ti-a spus prostia asta?- Pai, tot domnu’…
- Al 3-lea motiv este ca fac dragoste mai bine decat dumneavoastra!
- Si asta, tot domnul ti-a spus-o???
- Nu doamna! Asta mi-a spus-o gradinarul!…
Si uite asa, Mariei i s-a marit salariul…

 


6.Ion si Gheorghe pasc oile pe marginea unei prapastii fara fund. La un moment dat, Ion aluneca si cade in hau. Gheorghe, speriat, incepe sa-l strige:
- Ioaneeee … baaa Ioaneee
… Dupa un timp se aude vocea lui Ion:
- Ceeee-i ma Gheooooo…?
- Ma Ioaneee ti-ai rupt vreun picior ?
- Nuuu maaa …
- Ti-ai rupt vreo manaaaa …?
- Nuuu mai Gheooo …
- Da ceee-ai patiit ?
- Nimic ma Gheooo … inca n-am ajuuuuns jos …



 

7.Un cuplu la a 50-a aniversare a casatoriei.
Sotul ii spune sotiei:
- Draga mea, al saselea copil al nostru nu a semanat cu restul. Acum, dupa 50 de ani, as vrea sa stiu: a avut el un alt tata ?
Sotia se uita la el si marturiseste:
- Da, draga, ai dreptate, a avut un alt tata.
- Si poti sa-mi spui cine a fost ?
- Tu !


 

8.Ma, Vasile? Tu ai poze cu nevasta-ta goala ?
- Nu, ma, n-am !
- Cumperi ?
  



9.Iarna grea. Un pescar fanatic se duce la pescuit, desi era mult sub zero grade. Scoate tarnacopul, da o copca, dupa care-si arunca sculele in apa. Sta el ce sta si deodata aude o voce groasa din spate:
- Aici nu este peste!
Cand aude, pescarul isi extrage unditele si se muta mai incolo. Tot nu misca nimic. Dupa o vreme, aude iarasi vocea:
- Aici nu este peste!
Tipul, suparat, se muta din nou, sparge gheata si sade. Din nou, in spatele lui, vocea:
- Aici nu vei gasi peste!
Enervat, pescarul se-ntoarce si graieste:
Da cine esti tu, ba, de-mi tot sperii norocul?
- Eu sunt directorul patinoarului!



10.
Gheorghe e internat in spital, la reanimare, cu mainile si picioarele rupte. Ion vine in vizita:
- Ma Gheo, ce-ai patit ma ?
-Apai ma Ioane, mergand eu pe un deal am vazut o gaura si am mers sa vad ce-i acolo…
- Si …?
- Si am ajuns la ea si-am strigat: Uuuu !
- Si …?
- Si din gaura s-a auzit: Uuuu !
- Si …?
- Si am mai strigat odata: Uuuu !
- Si …?
- Si din gaura s-a auzit iar: Uuuu !
- Si …?
- Si … m-a lovit trenul !
 
 

 

miercuri, 17 octombrie 2018

Multumesc....



    Ma gandesc mereu sa scriu, sa pot lasa undeva scris ceea ce gandesc, de teama sa fiu inteleasa si dupa ce viata va disparea...Imi vin in gand cuvinte, idei, fraze, pe care nu le pot asterne pe hartie, ca sa fiu bine inteleasa....Cel mai greu este ca trebuie sa realizam cat mai putem, ca viata e frumoasa, oricum ar fi, este un dar, este o veselie, o petrecere. Pentru fiecare moment petrecut zambind, plangand sau alergand, trebuie sa multumim, oriunde am fi.... Nu moartea este dificila, ci pierderea celui drag si realizarea ca l ai pierdut si mai aveai atatea sa i spui, sa faceti impreuna, sa fi schimbat sau macar sa i fi cerut scuze pentru o mica greseala.... Lucruri marunte , dar care in viata sunt pretuite, marete, apoi e prea tarziu pentru ele....Nu stii daca ai lasat ce trebuie in urma, ai grija ca sa fie totul ok, ti -e teama  ca nu sunt oranduite toate cum ai fi vrut, dar nu mai ai cum, nu mai ai viata, putere sa faci .... esti prea departe. Nu trebuie regretata nicio clipa a vietii, oricat de urata a fost, trebuie sarbatorita orice bucurie, veselie si zi insorita sau ploioasa....
     Sunt foarte fericita ca am realizat cel mai frumos castel in viata mea- familia mea, doi copii minunati si atatea amintiri cu ei. Nici cariera, nici alte planuri personale nu te pot implini ca acea meserie de a fi mama si toate satisfactiile ce o urmeaza, un job fara concedii si cu multe compromisuri. Dar momentul cand piticul tau iti spune - te iubesc mami, desi tu l ai certat cu o jumate de ora in urma, este acel moment cand urci pana la cer si cobori intr un minut inapoi pe toboganul nostalgiei. Toata copilaria iti revine in minte, toate supararile dispar. Si cand stii ca ai facut totul doar tu, este si multumirea tot la fel de mare..... Incerci toata viata sa le aduci copiilor dragoste, zambete, surprize si clipe fara griji. Nu traiesti degeaba.... ai la cine te gandi cand vine noaptea si te pui la somn la caldurica.
      Insa sosesc si timpuri grele, cand despartirea intervine ...durerea apare, lacrimi, tristete. Dar daca amintirile au fost trainice, frumoase si durabile, poti trece peste orice necaz si amaraciune. Important este sa se stie, ca ai iubit, ai apreciat, ai pretuit gratuit. Multumesc pentru tot, pentru viata, pentru ce va fi dupa, multumesc pentru voi, pentru ei, pentru noi toti, pentru natura, pentru seveniruri... Fiti fericiti in fiecare zi! Iertati ce puteti, dar intotdeauna...

Aceeasi Andreea.

sâmbătă, 1 septembrie 2018

A fi mama e o slujba cu norma intreaga si fara studii facute

            Am gasit un blog foarte interesant pentru mamici si tinere care vor sa devina mamici. Am citit povestile unei femei deosebite care se descurca in meseria de a fi mama fara niciun sfat, doar cu ajutorul experientei si iamginatiei, fara teama ca greseste si ca se impiedica de ceva obstacole in drumul ei de mama tanara, mama a doi copii. Nu m as opri in a citi randurile asternute de ea, pentru ca ma regasesc in majoritatea istorisirilor de acolo. Va invit sa lecturati in liniste povestea acestei familii fericite! Mamica se numeste Ruxandra Luca si o vedem uneori si la tv. Ii multumesc pentru ca a impartasit cu noi asa frumos din experienta ei de tanara mamica fericita.

https://www.ruxandraluca.ro/cand-o-mama-spune-ca-ii-este-greu-crede-o/

Va pup , Andreea.


luni, 6 august 2018

Iubirea mea

      Te voi iubi o viata si inca o zi....a trecut viata, astept ziua aceea, pe care mereu o traiesc ca fiind ultima. Nu inteleg de ce nu ne intalnim din nou, as vrea sa stiu daca esti bine, daca drumul pana la soare si inapoi a fost frumos cum mereu am povestit, daca poti zambi cand ne auzi jucandu ne si daca stii de cate ori iti zicem ”te iubesc ”. Nu cred ca mai am puterea sa alerg cum alergam cand ma tineai de mana si sa rad la fel de plina de viata daca aud istorisirile de alta data, vremuri frumoase cu iz de nostalgie....te astept, tata ! Te vad mereu in vise si simt ca esti mandru de noi. Povestile mele nu mai au acelasi farmec acum, fara tine, insa trebuie sa continui... in asteptarea zilei noastre. Raiul meu esti TU!

luni, 2 iulie 2018

Eternitate - TATA



     1 an.... timp.... amintiri... nostalgie. Totul mi a fost impotriva in ultimele 12 luni, orologiul a fost dusmanul meu. Timpul  s a oprit pt mine in ziua de 9 iulie 2017. Mintea mea este inca ancorata intr un trecut apropiat, intr un tablou taciturn, intr un salon de spital, unde tot astept sa fiu chemata de d na doctor pt vesti mai bune. Vise si amintiri imi trec prin fata, tot imi inchipui ce voi vorbi cu tata, cum ii voi povesti ca nepotica lui preferata a crescut si ca spune poezii, ca nepotelul sau canta si joaca bine sah, ca noi sunt sanatosi si vom avea o vara frumoasa. Imi fac planuri, totul este la timpul prezent, inca nu pot sa ma obisnuiesc sa vorbesc la trecut. Insa.... liniste... nici un apel...  doar o lacrima.  Privesc in spate, este decat o fotografie cu noi toti fericiti, zambind , telefonul nu suna, camera este goala.... nu l gasesc. Tata nu este, sau poate este acolo Sus, unde ii este mult mai bine astazi. Noi suntem la fel, tristi, plini de ganduri anoste, plansi. Cu albumul de fotografii in mana , pornesc incet spre locul unde se zice ca e granita intre lumea Ingerilor si casa Noastra. Sper cu o ultima si eterna speranta ca il voi reintalni acolo si ca totul a fost un vis urat, un cosmar, ca ne vom imbratisa si vom glumi ca alta data. Pasesc in liniste, o liniste sinistra, goala.... Il caut.  Ma asez pe o bancuta in locul plin de verdeata si lumina. In mintea mea se intersecteaza doua orizonturi- realitatea si visele, nu stiu care doare mai mult. In inima insa este doar el- TATA, omul care mi a vegheat asa de frumos copilaria si adolescenta, care mi a stat alaturi cand am format o familie mare, vine, alerg  catre el, il strang in brate, in sfarsit a venit . Am stiut eu ca ceea ce simt este aici cu el, acum pot sa l intreb unde a fost, in ce calatorie.... Acum am inteles ca am reintalnit Raiul pe Pamant- Tata si copilaria mea cu el sunt si vor ramane  Raiul d  Aici,  Dincolo nu mai stiu.....Dar cred ca a fost cel mai frumos, superb, magnific, am fost fericita.... Pentru mine Raiul a fost Tata! Iti multumesc, Doamne ca am avut acest noroc sa fiu cu un om minunat, care sa ma sfatuiasca, sa mi aline durerile si tristetile, sa mi aplaude reusitele! Iti multumesc, Tata ca ai fost Ingerul meu pe Pamant si ca am impartasit aceasta iubire mare din care m am hranit 40 ani de zile. Ne vom revedea o data acolo Sus poate mai puternici si vom povesti.... amintiri! Te iubesc si te voi iubi pana la cer si stele si inapoi!

miercuri, 27 iunie 2018

A fi profesor sau a fi om?

 Iata ce am gasit pe internet, un mare adevar, o poveste care mi a placut f mult si din care avem multe de invatat.

<< Am asistat odată.. eram încă foarte tânăra....la o scenă care mi-a rămas adânc întipărită în minte.
Făceam o vizită la domiciliu, la începutul carierei .... Împreună cu o colegă. Copilul extrem de sărac. Colega foarte bogată. Copilul nu mai venea la școală de vreo două săptămâni.
O garsonieră, într-un bloc muncitoresc, fără ușă la baie, doi adulți și trei copii îngrămădiți pe un pat. Mama, cu ochii trași în orbite și o privire resemnată. Tatăl, într-un maieu murdar, duhnind a alcool.
Colega începe să îi ia la întrebări. Aproape îi ceartă. Nu își ascunde disprețul. Cuvinte precum - o alimentație sănătoasă, programul de somn, biroul personal, duș zilnic.... par aici desprinse dintr-un buchet de trandafiri artificiali. Și să le dea sfaturi. Oamenii o privesc cuminți. Elevul meu care lipsise de la școală, vine lângă mine și îmi șoptește:
- Mai ai eugenii? (obiceiul meu de atunci era să duc eugenii la școală și să le împărțim frățește - mai adunam mai scădeam .... învațam cu ele și le și mâncăm la sfârșit 🙂
-Am.
O ia și o înfulecă. Ochii mari ațintiți la colega mea care turuia în continuare.
- Știi că dulciurile nu sunt bune, că îți cariază dinții.. se aude vocea colegei.
Eu mă duc să deschid un geam. Așez două hăinuțe. Îl iau în brațe pe mezinul familiei, cu elevul ascuns pe după blugi...
- Să vii la școală. Învățătura e singura care te ajută să te emancipezi. Să ieși din situația asta. De ce lipsești atât? Școala e peste drum. La doi pași. Poți să vii și singur.
Copilul, înfulecând din eugenie, răspunde relaxat:
- Nu mai am pantofi.
Mă uit la piciorușele lui murdare.
Părinții așteptau finalul.
Colega continuă teoria.
Eu țineam bebelușul în brațe și mă gândeam așa, în nevinovăția vârstei...
De unde să fac rost de niște pantofiori pentru copilul asta? Și de niște eugenii....
Așa și cu sistemul de educație.
Avem "experții" și colegii de la școlile de șmecheri care ne dau sfaturi...
Avem părinții care așteaptă soluții.
Și ne avem pe noi.... căutând o pereche de pantofi, o bucată de pâine, niște pixuri și caiete. Ca să îi învățăm carte. În timp ce mâinile ne sunt pline de dosare cu adeverințe și justificări.
Și nimeni, nimeni nu mai are timp să deschidă geamul. Să împrospăteze puțin aerul în cercul asta vicios în care ne învârtim toți. >>

luni, 18 iunie 2018

Ultima scrisoare a lui Marquez

         Iata ceva dupa care, poti zice ca ai calatorit pana la soare si inapoi. Pacat ca foarte putini aprecieaza aceste randuri scrise de oameni diversi, dar pline de adevaruri crunte si de pilde, care, daca le-am lua in seama, am deveni mai atenti la viata noastra, la clipa, la momentul fatidic sau la norocul care trece pe langa ....Eu uneori ma incarc de energie, recitind cuvinte si sfaturi ale realitatii cotidiene, cu iz nostalgic sau boem. Cat de mult gresim traind altfel....asa de dur, de trist. Viata este scurta!

        ” Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine. ”

marți, 12 iunie 2018

Ramas bun, om special! Ramas bun, unchiu Cristi!

         Stiu ca MOARTEA vine ca o eliberare, ca o usurare pt fiecare, dar oare e usor pt cei care raman in urma?! Este o dovada de egoism caci am vrea sa fim mereu cu cei dragi si mai ales cu cei mai buni dintre noi, care ne daruiesc neconditionat dragoste. Asa era si Unchiu Cristi, un personaj unic, un personaj care traia intr un basm numit VIATA, un personaj care vroia sa ne faca zilele mai amuzante, mai vesele, mai pline de viata. Era un om cu care nu te plictiseai, zambeai si te linisteai mai usor. Era un om bun, insa trist, singur, inconjurat doar de familie. Cand esti intr o perioada mai grea a vietii, esti de obicei uitat de prieteni, dar totusi sufletul iti ramane cald, primitor si vioi. Nu o sa uit niciodata discutiile la telefon, ma facea sa ma simt ca o printesa, nepoata lui preferata, care avea doi iepurasi. Asa povestea el despre noi, Greuceanu, Cosanzeana si nepoata preferata. Noi eram si puteam cuceri lumea din punctul lui de vedere, nu puteam pati nimic, pentru ca aveam darul cel mai pretios -VIATA. Era cel mai important - sa traim, sa iubim si sa apreciem pe cel de langa noi.
          Multumim, unchiu, pentru ca am avut norocul sa te avem alaturi, multumim pentru ca ne ai invatat sa zambim, sa privim orice problema ca pe o gluma. Am un singur regret, ca tot VIATA nu mi a dat destul timp ca sa stam mai mult impreuna, sa povestim, sa mancam o dulceata cu apa rece la o gluma spusa de tine, unchiu Cristi! Imi pare rau ca nu am apucat sa ti spunem ca TE IUBIM mult si ca esti deosebit, dar probabil ai simtit asta din putinele, scurtele si simplele surprize ale noastre. Ramai cu bine, drum lin catre locul care te asteapta , acolo Sus la Ingerasi, sigur langa tata, varul tau preferat! Ne vom intalni o data cu toti din nou!

duminică, 27 mai 2018

Alt mare adevar dureros

" Experienta este un pieptene, pe care il primim de la viata dupa ce am pierdut tot parul. "

marți, 8 mai 2018

Cuvintele unui mare adevar, cuvintele existentei noastre

       Nu sunt eu fan al tehnicii moderne, tabletelor, i-phone urilor si aparatelor care ne fac sclavii scaunelor de birou, ne transforma in soareci de birou sau ne fac pacienti siguri ai cabinetelor oftalmologice, insa apreciez cand un om, un mare om, autorul vietii noastre moderne si al actualitatii dureroase si permanente, ireversibile, Steve Jobs, si a dat seama la sfarsitul existentei sale de greselile si omisiunile proprii. Va relatez mai jos ce a scris el inainte de a muri, inainte de a simti ca Moartea nu iarta pe nimeni , indiferent cine e si ce a facut pana atunci. (Este un mare adevar pe care toti il pierdem din vedere, ne grabim si nu l realizam mai devreme, regretele sunt prea tarzii.)

„Am ajuns pe culmile succesului în lumea afacerilor. În ochii altora, viața mea este un simbol al succesului. Cu toate acestea, în afară de munca mea, nu prea am alte motive de bucurie. În final, averea este doar „o felie” de viață cu care sunt acomodat, obișnuit.
În această clipă, zăcând pe patul de spital, filmul vieții mele mi se perindă prin fața ochilor. Realizez că toată recunoașterea, laudele, bogăția de care m-am bucurat, au pălit, au devenit fără de sens în fața apropiatei morți.
În întunericul camerei, mă uit la luminile verzi de la aparatele care mă țin în viață, aud sunetele mecanice sacadate făcute de ele și simt respirația Zeului Morții apropiindu-se.
Acum, când am făcut bani cât pentru trei generații, ar trebui să ne concentrăm pe alte aspecte ale vieții care nu au legătură cu partea financiară. Trebuie să fie ceva mai important de atât!
Să fie relațiile… să fie arta, să fie un vis neîmplinit din tinerețe?
Fuga non-stop după bani transformă o persoană, cât de normală ar fi ea, într-o ciudățenie asemenea mie. :(
Dumnezeu ne-a lăsat simțurile ca să recepționăm dragostea, sentimentele celor din jur şi nu iluziile false aduse de averi.
Toți banii, toate proprietățile și investițiile din viața mea, nu le pot lua cu mine în mormânt. Tot ce pot lua sunt amintirile scăldate în iubirea dată și primită. Acestea sunt adevăratele bogății care te vor urma, însoți mereu, dându-ți puterea și lumina care sunt necesare să mergi mai departe. Dragostea nu cunoaște distanță! Viața nu are limite! Mergi unde vrei să mergi! Atinge vârfurile pe care vrei să le atingi! Totul se bazează pe 2 lucruri: inima și mâinile tale. Atât!
Poți să angajezi pe cineva să conducă mașina în locul tău, să producă bani pentru tine, dar nu poți plăti pe cineva să îndure boala în locul tău!
Lucrurile materiale pierdute mai pot fi recuperate. Dar e un lucru care nu poate fi recuperat odată pierdut: - VIAŢA!
Când o persoană intră în sala de operație, va realiza că există o carte pe care nu a terminat-o de citit – „Cartea trăitului sănătos”.
Indiferent de etapa vieții în care ne aflăm acum, odată cu trecerea timpului, ne vom confrunta cu ziua în care cortina va cădea peste noi.
Pune preț pe dragostea pentru familia ta, iubește-ți consortul, prietenii...
Poartă-te bine cu tine! Prețuiește-i pe ceilalți!"  -  Directorul şi cofondatorul Apple, Steve Jobs.