Craciun-ul nostru

     De-obicei inainte de Craciun, de sarbatorile sfinte, esti mai bun, mai nostalgic, mai ganditor. Intotdeauna cauti sa faci surprize, sa intelegi lucrurile mai bine, sa te schimbi sau macar sa promiti ca te schimbi, sa fii mai bun. Nu te gandesti la nimci rau si multumesti lui D -zeu pt sanatate, pt darurile si familia pe care ti -a oferit o. Niciodata nu- ti trece prin minte ca ti se poate ivi un necaz chiar tie, care ai o familie implinita, fericita si foarte frumoasa.
    Am citit deunazi despre o tragedie intr-o familie necunoscuta de mine, despre o drama intr- un cuplu fericit si super realizat. Nu ii cunosc, nu i-am vazut decat in fotografiile de pe internet, insa m-a impresionat povestea aceasta, o istorioara obisnuita, poate ca a miilor de familii din jurul nostru, a unor oameni normali, nu iesiti din tipar, a unor fiinte care isi traiau linistiti viata, cotidianul, simplu, modest, veseli. Nu pot sa nu ma gandesc la ei, pentru ca putem fiecare trece prin aceste necazuri, putem oricare varsa mii de lacrimi pe neasteptate. Erau trei- parintii cei frumosi si o fetita minunata, vesela, inocenta. Nu este totusi o tragedie extrema cum sunt altele, mult mai grave si cu urmari groaznice, dar este drama lor, poate cea mai mare posibila pentru ei. Ma pun  in locul lor- nu cred ca exista iesire din necaz cand in jurul tau planeaza moartea neanuntata, cand langa tine vine fetita ta, care intreaba nevinovata- de ce tati nu a mai sosit acasa asa deodata? De ce tati cand i- a promis sa fie langa ea sa faca bradul impreuna, nu mai este, nu mai se aude vocea lui si nu se mai vede nici voiosia din priviri? Sunt intrebari care, pe moment, te blocheaza, nu stii ce sa- i raspunzi propriului copil, nu stii daca e bine ca la 5 ani sa i spui adevarul neinteles de o fetita, care isi idolatriza tatal sau sa creezi o poveste cu ingeri si sa-i nasti o punte intre vise si realiatate, care sa- i faca posibila trecerea de la momnetul trist la viata care trebuie sa continuie totusi aici pe Pamant. Lasi privirea in jos si incerci sa te eschivezisi sa- ti tii lacrimile si durerea in frau in fata celei mici.
      Povestea e trista, insa nu pot sa- mi revin cand imi amintesc acei ochi plini de viata care zambeau din poze alaturi de tatal ei nu mai demult, iar acum peste tot s -a asternut linistea si intunericul. Nu realizez si ma chinuie aceasta napasta a lor si fara sa -i cunosc vreun pic simt ca ar trebui sa fiu langa ei, sa le intaresc ideea ca acolo - Sus ingerii exista. Insa durerea pierderii este imensa, nu are remediu si e inevitabila. Trebuie sa ai un caracter puternic, sa te mentii  bine sa nu cazi  intr- o depresie foarte mare, sa lupti pentru copil si pentru ca intr o zi sa mai ai forta sa zambesti inca o data alaturi de el si nu doar in fotografii. Lasa  timpul sa zboare si sa vindece! Acum ei sunt doar doi, doua de fapt- mama si fiica, insa doua tari ca fierul de neclintit!!!
Sarbatori linistite si un An Nou 2017 plin cu de toate, sanatate si multa iubire si noroc ! 
Andreea

365- comunicarea

   M-am tot gandit despre ce sa mai scriu aici, pentru a ma tine preocupata si de a nu trece in rutina aia care omoara creierul  uman si in acelasi timp sa va trag un semnal de alarma voua, tuturor ... Pana la urma nu trebuie sa scriu nimic, pur si simplu sa povestesc diverse intamplari adevarate si poate utile si altora. Despre prostie au scris multi, insa acum despre lipsa comunicarii as vrea eu sa vorbesc. De la ea, se nasc atatea confuzii si necazuri, care ar putea fi evitate foarte bine daca s-ar stii f bine definitia comunicarii. Tot imi storc gandurile si caut raspuns la intrebarea- de ce fug toti de comunicare? Ce are ea gresit? ...intrebari retorice de altfel.
   Sau  mai exista si alte clisee- comunicam foarte bine pe calea internetului! Este amuzant, pentru ca aceasta comunicare nu e reala, este doar o impresie ca exista aceasta legatura a cuvintelor interumana. Teama de a privi interlocutorul, de a stii cand sa- i zambesti, sa stii sa ii ascunzi anumite grimase sau sa cunosti momentul cand sa pui o intrebare potrivita este mare mai ales printre tinerii din ziua de azi. Privesc cu groaza salile de asteptare de la cabinetele medicale sau curtile scolilor- toti oamenii, copiii, aproape toti tinerii, au in mana un telefon si butoneaza grabiti, nerabdatori, ca si cum ar fi castigat un premiu, ei zicand ca citesc stiri pe internet sau comunica astfel cu prietenii pe retelele de socializare. Mai mult decat atat- se scrie prescurtat, se gasesc diverse cai de a nu mai transcrie toate literele cuvantului din acelasi motiv- graba.
    Ma amuz la asemenea explicatii amagitoare...Ma ingrozesc la gandul ca doar asta ramane in urma noastra- un maldar de aparate si gadget-uri inutile si facatoare de daune morale, chiar sursa bolii secolului- UITAREA, NEPASAREA.

Va pup si sper sa mai vorbim despre asta.

Testul dragostei

Ce ar face oamenii fara dragoste? Ce s-ar intampla cu noi fara iubire? Iar, daca esti norocos sa o ai, de ce nu o pretuiesti? Asta ma intreb si eu zilnic.  De ce nu apreciem fiecare act al vietii- nastere, botez, cununie si chiar moarte- la adevaratul sau sens?! Si daca, printr-un mare noroc, apreciem viata, dragostea, de ce nu ne luptam sa tinem aproape aceasta iubire, poate cea mai colorataic in viata, si plina de viata, sa o privim in ochi si sa observam daca e fericita, multumita si ce o face sa zambeasca. Nu ne alegem noi daca viata e presarata cu bucurii sau tristeti. Nici macar nu ar trebui sa ridicam ochii din pamant in fata vietii, pentru ca ne ofera prea multe pentru cate pacate avem noi si noi nici nu realizam ca ceea ce este magnific va fi si ceva de scurta durata. Fiecare moment al traiului de zi cu zi trebuie pretuit ca si cum ar fi ultimul pentru fiecare. Noi nu suntem capabili sa pastram viata, dragostea la loc de cinste. Nu stim sa il privim in ochi pe cel de langa noi, pentru ca cel indragostit este ca o carte deschisa si sa-i simtim mereu dorinta.

Andreea

Ramas bun, prietene drag!

TE VOI IUBI MEREU PAKE, UNICUL SI ADEVARATUL MEU AMIC !

Spiky

    Cred ca daca i-as spune cuiva ca un caine mi-a fost si imi va ramane un adevarat prieten si ca nu- l pot  diferentia niciodata de un biped, m-ar crede nebuna. Da, poate a fost mai bun decat un om, mai intelegator decat un amic, mai fidel decat o fiinta umana, poate s-a apropiat mai rapid de perfectiune decat toti ceilalti. Imi pare rau doar ca nu am putut sa- i multumesc si sa- l apreciez mai mult. Sper doar ca intr- o zi sa mi trimita de acolo de SUS o mangaiere printr-o raza de soare, sa ma supravegheze atent si sa ma protejeze, iar cand poate, sa-mi trimita un zambet ca o alinare. Nimic nu va mai fi la fel fara el, fiecare pierdere lasa o rana in suflet, adunate toate te schimba, te incearca, te chinuie molcom... Te iubesc, Pake, si te voi iubi mereu! Sper ca mi-ai iertat momentele de ratacire in care te- am mai certat si mustrat, in care te-am privit trista si am uitat sa te mangai sau sa-ti pun apa rece! Mi- e dor de tine, prieten drag! Si desi, nu puteai sa ma intelegi, poate ai simtit ca tu erai nepretuit, ca mi-ai fost cel mai apropiat de inima mea.

Andreea

De pe net adunate, dar de luat aminte!

 Mi-a placut aceasta povestioara adevarata cu iz avocatesc de pe internet, incat vreau s-o imprtasesc cu voi ca sa vad, sa aud, parerea voastra.

 " "Doamna cu pantofi albastri" a devenit un exemplu de buna practica, analizat in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie, specializati in dreptul familiei.
Sunt convinsa ca Doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile!
In cele mai multe dintre cazuri, un copil este extrem de reticent la intalnirea cu un adult pe care nu-l cunoaste. Observam ca micutul se fastaceste, isi ascunde chipul (adesea lipindu-si fata de parintele sau), il strange pe acesta mai tare de mana, etc., …ori, de ce nu, poate avea fata de cel necunoscut chiar o reactie de respingere fatisa. Sigur ati auzit vreun parinte “scuzandu-si” copilul: “Ei, este rusinos, ca Nu va cunoaste!“…
De ce merita felicitata doamna judecator Camelia Folea, dinstinsa “Doamna cu pantofi albastri” din relatarea mea?
Pentru maniera absolut profesionista in care s-a apropiat de baietelul R., pentru ca si-a propus si a reusit sa-i castige acestuia increderea, facandu-l sa-si deschida sufletul in fata ei, pentru ca a avut si delicatetea, dar si curiozitatea justificata a magistratului chemat sa afle ce este in mod REAL in inima acestui copil traumatizat de despartirea parintilor sai. E de neconceput sa intrebi un minor cu cine vrea sa stea, pe care dintre parinti e dispus sa-l aleaga… cum, Doamne, sa-l impovarezi cu un astfel de raspuns? Multumesc, Cerului, ca R. nu a avut ghinionul sa treaca prin asta!
Sunt perfect constienta ca o asemenea atitudine este generata de timpul scurt in care trebuie purtata o astfel de discutie si de lista lunga de dosare pe care le are judecatorul in timpul unei singure sedinte…50, poate chiar 100...
Dar, n-ar fi rau sa se fixeze astfel de cauze cu minori intr-o zi anume, cu MAI PUTINE dosare ... ca sa fie timp din plin sa se stea la povesti cu toate “gazele” ce ne trec pragul Tribunalelor, nu pentru ca vor, si deloc din vina lor, ci pentru ca asa e necesar!
Apoi, mi s-a parut exceptional ca magistratul “cu pantofi albastri” a audiat minorul DUPA ce au fost administrate celelalte probe, dupa martori, dupa interogatorii. Astfel, in clipa intalnirii cu copilul, judecatorul avea formata, deja, o idee clara despre situatia dramatica din familia lui, stia exact ce sa-l intrebe si pe care dintre intamplari sa insiste, pentru a afla ADEVARUL!
In plus, “Doamna cu pantofi albastri” nu a dispus sa-i fie adus minorul intr-un birou in care copilul ar fi trebuit sa intre singur (in absenta parintilor) si unde sunt convinsa ca nu s-ar fi simtit deloc in largul lui, din cauza chipurilor necunoscute, a robelor negre agatate prin cuiere… daca, pe vreo masa a vreunui magistrat mai ai si “ghinionul” sa fie vreo cruce, dintre acelea pe care trebuie sa jure martorii, bag mana-n foc ca audierea copilului ar fi fost iremediabil compromisa..
Doamna judecator s-a indreptat EA catre copil, in timp ce acesta era in compania tatalui sau, care, bun sau rau, avea atunci calitatea de chip cunoscut ce ii oferea siguranta!
Ce m-a uimit la intalnirea aceasta “magica” dintre magistrat si copil, petrecuta la nici un metru de mine, a fost ca judecatorul nu a folosit clasicele intrebari: “Cum te cheama? Cati ani ani? La ce scoala esti?” – of, Doamne!, atat de uzuale, ca nu au pic de putere sa cucereasca atentia niciunui copil...
“Doamna cu pantofi albastri” a avut inspiratia si talentul de a-l introduce pe R. direct intr-o poveste, una FRUMOASA, total diferita de ce traia micutul acasa: prezentandu-i cu miscari teatrale pantofii ei albastri, roba neagra pe post de pelerina magica, sala de judecata (de care si mie mi-e frica, in unele momente =D ), drept castel fermecat. Despre faptul ca l-a mai si servit cu bomboane pe R., ce pot sa mai spun? Cum de le-a avut la indemana, la momentul potrivit, chiar ramane un mister pentru noi toti…
R. nu-i in stare sa va comunice nimic, pentru ca nu se pricepe s-o faca, dar eu va asigur ca pustiul a plecat din cladirea Judecatoriei cu convingerea ca a fost la castel, iar asta este o reala REUSITA, in primul rand, pentru PSIHICUL baietelului!
Da, si in JUSTITIE se lucreaza cu COPII!
Ce frumos ar fi sa existe o camera, acolo, cu o papusa voioasa, cu un ursulet de plus numai bun de dragalit, cu o carte de colorat si niste creioane nerabdatoare sa simta manuta copilului satul de scandaluri… Cam asa cum vedem, de altfel, in cabinetele medicale de pediatrie, in clasele gradinitelor… nu-i evident ca acolo n-au fost desenati peretii intamplator, cu Zane si pitici? Hm! Ce frumos ar fi!
Pentru R. asa a fost drumul de luni la “Tribunal”, cum ii spunem institutiei in vorbirea curenta: FRUMOS. Iar aici nu ma refer deloc la verdict. Am publicat textul cu trei zile inainte ca verdictul sa se dea!
Relatarea pe care am avut inspiratia sa o daruiesc tuturor a produs efecte spectaculoase!
Dintre toate mesajele pe care le-am primit, mai ales pe FB, in privat, am ales doua esentiale, care sintetizeaza perfect efectul produs de postarea mea.
Un magistrat cu nume de referinta in sistemul judiciar mi-a scris asa: “Textul m-a induiosat si m-a facut sa regret ca am renuntat la cauzele cu MINORI !"
De partea cealalta, o mamica divortata mi-a transmis textual: “M-ati pus foarte tare pe ganduri. VA PROMIT ca, de azi inainte, cand fostul meu sot va veni sa-l ia pe baiat, in timpul programului de vizita, voi fi zambitoare, ma voi stradui sa fiu calma si sa-i vorbesc frumos, chiar daca-mi vine sa-i sparg capul… Abia acum am realizat ce suferinta traieste un copil in situatia fiului meu, daca noi ne mai razboim sub ochii lui”…
Sunt convinsa ca “Doamna cu pantofi albastri” nu este deloc exceptia, este important sa nu uitati ca am descoperit-o absolut intamplator… undeva, la cativa kilometri de Alba Iulia, intr-o Judecatorie ce nu are mai mult de o sala…si nici macar dozator de cafea =D .
Remarcand maniera profesionista in care a indeplinit actul de justitie, am convingerea ca doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile, pentru toate motivele descrise mai sus.
“Doamna cu pantofi albastri” a devenit un exemplu de buna practica, analizat si raspandit in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie si in dreptul familiei.
Ieri, mi-am dat acordul pentru ca textul “Doamna cu pantofi albastri” sa fie tradus in franceza si engleza, pentru a putea fi folosit, tot ca exemplu de buna practica, si de catre magistratii din alte tari.
In numele tuturor copiilor aflati in situatii similare, R. va multumeste!"   (Madalina Scutelnicu)

Luati aminte! Andreea.

Este adevarat?!

    Se zice ca "inceputurile sunt infricosatoare, sfarsiturile sunt triste, dar ce este mai important si mai frumos este la mijloc". Nu stiu exact la ce se refera aceasta vorba, insa stiu ca trebuie sa te bucuri pentru fiecare moment din viata pe care il traiesti, chiar de este trist sau vesel, sa stii sa zambesti si la necaz si la bucurie, sa cunosti fericirea cand copilul tau te ia in brate si te iubeste, sa ti infrangi sentimentul de teama daca maine va fi mai rau, sa- i multumesti celui de Sus pentru ca poti sa fi vesel la inca o aniversare alaturi de cei dragi.
     Nu ai nevoie decat sa intelegi mesajele pe care le primesti din cand in cand, sa privesti in sufletul tau pentru a gasi cutia cu amintiri sau sa te feresti de regrete tardive. Sa nu lasi dezamagirile pricinuite de cei apropiati sa-ti intunece sufletul, sa incerci sa-i intelegi pe toti din punctul fiecaruia de vedere. Nu e nimic greu pana acum, teoria este cea mai usoara, insa egoismul de care dam dovada toti la un moment dat depaseste limitele normalului si astfel exista o clipa cand ceva se strica in mecanismul acesta firav al vietii. Aprecierea de care ar trebui sa beneficiem mereu din partea prietenilor si familiei dispare, aprecierea pe care ar trebui sa o aratam celor din jur nu este intotdeauna la momentul potrivit si astfel rotita vietii iar trebuie unsa cu tristete, lacrimi sau durere. Nostalgia ne invadeaza si totul se repara, insa foarte tarziu, cand cineva tot sufera si pierdem ceva important. Nu as putea convinge pe nimeni cu randurile mele simple, cu aceste cuvinte poate fara noima in citirea superficiala a unui seaman obosit, dezamagit si plictisit intr-o zi de duminica. Le-am scris  aici fara speranta, le -am asternut cu mare curaj poate pentru cineva caruia sa-i trezesc un pic de interes si care sa faca ceva pentru o schimbare... o data undeva candva. Schimbati-va viata pentru ceva mai bun, mai frumos, plin de optimism si onoare!

Cu bine, Andreea.

Poezie de 1 iunie

 Copil

Mereu pentru cel mic
faci totul ca pentru un voinic.
Il amuzi intotdeauna ca la carte
si ii doresti numai sanatate.


Perle ca cel mic
nu scoate nici macar un voinic.
Cu drag de tot ne amintim
Insa zilnic ne mai jelim.


Timpul pare asa de mic
nu asteapta nici pe cel voinic.
Nostalgia amintirilor este mare
si ne incearca mereu foarte tare.

Pentru mamici

  Rasfoind "pagini de net" a descoperit un blog foarte interesant - http://ralucaloteanu.ro si foate util pentru cele sau cei in viata carora exista deja micii nazdravani, ingerasii vii- copiii.
  Cititi cu incredere si cu mare curiozitate, nu veti regreta! Mereu avem nevoie de exemple si de experienta impartasita din mai multe parti pentru a ne intelege noi copiii.

Andreea

Irina Petrea- un om extraordinar

  Imi plac oamenii de unde poti invata ceva, oamenii care vor sa impartaseasca cu tine ceva nou, ceva care sa te ajute la un moment dat. In meseria de mama este foarte important sa stii sa gestionezi anumite conflicte, sa treci peste anumite clipe grele sau sa te bucuri alaturi de copii intr-un moment de fericire. Am citit cartea acestui om nemaipomenit, psihopedagog si femeie minunata in primul rand si am invatat foarte multe lucruri bune, frumoase si folositoare mie. Vreau sa va impartasesc doar cuvantul de incheiere al cartii ei (" Si tu poti fi Supernanny" - Irina Petrea), foarte sugestiv de altfel pentru toata lumea.


  "Privesc inapoi si mi se face frica de cat de repede trece timpul. Nu stiu cand au trecut toate vacantele mele serbarile scoalare, uniformele, ghiozdanele... Cand m-a invatat tata  sa merg pe bicicleta, cand mi-a daruit mama primul ceas, primul stilou, cand am invatat sa citesc, cand am dat bacalaureatul. Vorbeam nu de mult cu mama si imi spunea ca parca mai ieri m-a  adus de la maternitate acasa- un ghem de om ce incapea intr- o maneca de palton.
  Ziua de ieri si cuvantul rostit nu le mai poti aduce inapoi.Copilul creste si nicio zi din viata lui nu este la fel cu cealalta.Orice ai pierdut ramane pierdut. Cand nu ai fost langa el sa-i tii pumnii la vreun concurs avand treaba acasa, cand nu l -ai vazut facand primii pasi fiind plecat in delagatie, cand nu te-ai jucat cu el de obosit ce erai, cand nu l-ai luat in brate fiind prea grabit, cand a cazut si nu l-ai auzit plangand, cand , enervat fiind, nu i-ai purtat mana scriind, cand nu l -ai aplaudat la serbari mai emotionat decat el, cand nu i- ai alinat durerea neimpatasitelor iubiri de adolescent, ai pierdut o farama din viata lui. Din asemena clipe se compune copilarie lui si, cand timpul pare sa treaca atat de grabit , spune, e ceva ce ai vrea sa ratezi? "

 Este extraordinar ce scrie si cum scrie Irina aici, toata cartea fiind plina de sfaturi bune si lucruri utile, este extraordinar ca a impartasit acestea cu noi, nu doar pentru ca suntem parinti ci si pentru copiii din noi, pentru a intelege mai bine cum ne-au crescut parintii nostrii si cu ce sacrificii. Va sfatuiesc cu mare drag sa o ciiti, sa incercati sa retineti sfaturile si pildele si sa le dati si urmasilor. Merita!Meseria de mama nu are manual, are doar experienta de viata a celor dinaintea noastra si prezentul pe care il traim chiar noi cu copiii nostri.Trebuie apreciata la adevarata ei valoare.
  Va pup, Andreea.

Ramas bun, om cu suflet de aur!

    Uneori cuvintele sunt de prisos, poate chiar vor ramane asternute pe hartia ingalbenita ani de zile pt nepoti. Nu-si au rostul, mai ales cand privesc afara soarele si primele semne ale primaverii proaspete si pline de viata. Incerc sa gasesc o alinare in mirosul crud al ierbii, sa gasesc un sprijin in roua diminetii care anunta un an bun si plin de speranta, sa gasesc o explicatie a tot ce s-a intamplat. Toate au un singur raspuns, o unica solutie: asa a fost voia Domnului pentru ca daca EL are nevoie de oameni buni, sufletisti, cinstiti, coboara si ii alege dintre noi. Poate ca putini au aceste calitati si nu are de unde alege asa repede, atunci hotaraste sa se opreasca langa cineva omenos, glumet, destept, muncitor, iubitor, corect.... Si acesta, de data asta, a fost nenea Stelica. M-am rugat de nenumarate ori la Ceruri, la unchiul meu, care deja este acolo Sus, sa nu-l ia pe el, nu inca, mai avea atatea de oferit, de trait, sa ne invete, sa glumeasca cu noi, sa construiasca. Nu s-a putut. 
     Dar acolo, in gradina Raiului, poate isi va mai ridica o data acea casuta calduroasa, primitoare, curata si frumoasa pe care o avea si aici, de care era tare mandru si ne va astepta. As fi onorata sa calc in aceasta constructie plina de iubire, idei inovatoare si viata dupa moarte. Sunt convinsa ca se va descurca si acolo la fel de bine ca aici. Nu renunt la ideea mea, copilareasca dealtfel, ca acolo ne asteapta, iar reuniunea aceea de familie plina de bunatate si multe alte lucruri frumoase si pline de dragoste, pe care am trait o de atatea ori si aici la casa de la tara... la coltul de Rai al nostru va fi din nou plina de veselie si zambete.
D-zeu sa-l aiba in grija si sa fie convins ca are langa EL un om de calitate, unic in felul lui.
Suntem prea mici pt a da vina acum pe EL, ci ar trebui sa -i multumim ca ne- a dat alaturi de noi atata vreme un suflet asa nobil si plin de calitati.

Copilaria, adolescenta si intreaga mea viata au avut ca mentor un singur OM- nenea Stelu. Multumesc, nenea Stelica, pt tot ce m-ai invatat pana acum... Viata e fara culoare fara dvs.! Suntem mai saraci, mai goi, mai pustii...
Pacat ca nu am stiut sa apreciem mai adanc toate povatele ce ni le-a daruit, sa ascultam mai atent toate povestile de la gura sobei pe care ni le-a spus si de care nu te plictiseai niciodata... acum nu mai avem izvorul lor...Timpul s-a oprit in loc si asa va ramane multa vreme...
Andreea

Bine ai venit, primavara!

 Abia am asteptat primavara, caldura, frumusetea, prospetimea, gingasia, veselia, coloritul viu al naturii si de aceea va impartasesc o pilda citita pe internet, un exemplu de cat de frumosi si vii suntem, de cat de minunati si bogati suntem, dar nu realizam la timp, de cat de putin apreciem ce avem langa noi si de cate putem face, nu ne dam seama ca viata e unica, nu vedem valoarea adevarata a prieteniei si bunelor maniere, irosim timpul alocat noua, familiei, simplitatii, sinceritatii, amintirilor nostalgice, rabdarii si voiosiei.

"Într-o zi, un tată care o ducea bine cu banii, s-a hotărât să îşi ducă fiul la ţară, pentru a-i arăta cum trăiesc oamenii săraci, iar astfel băiatul să înţeleagă valoarea lucrurilor, şi să înţeleagă cât de norocoşi sunt ei. Aşa se face că au stat o zi şi o noapte la o familie foarte săracă de la o fermă. La finalul călătoriei lor, pe când se întorceau acasă, tatăl îşi întreabă fiul:
– Ei, băiete, ce crezi despre călătorie?
– A fost excelent, tată!
– Ai văzut cum trăiesc acei oameni săraci şi nevoiaşi?
– Da!
– Şi ce ai învăţat?
Băiatul i-a răspuns:
– Am văzut că noi avem acasă un singur câine, dar ei au patru. Noi avem un uriaş bazin de înot, dar ei au un râu nesfârşit. Noi avem felinare, ei au o mulţime de stele. Curtea noastră se termină la gard, a lor se pierde în linia orizontului. În special, tată, am văzut că ei au timp să stea de vorbă unul cu altul, şi trăiesc ca o familie. Tu şi cu mama trebuie să lucraţi toată ziua, şi cu greu vă văd pe amândoi!
Tatăl a rămas tăcut, iar după o vreme fiul i-a spus:
– Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat cât de… bogaţi putem fi!"

 Va pup! Ganditi-va bine! Andreea. 
 La multi ani, viata! La multi ani, mama! La multi ani, fata mea!

Ce simpla este iubirea...

      Cateva zile la patinoar.... feerie, zbor, muzica si ralaxare. Priveam linistita cum cei doi tineri se plimbau pe gheata lucie si rece, incalziti de cateva raze de soare razlete, in mijloc de iarna frumoasa, concediu, libertate. Se tineau de mana, zambeau si alergau in ritm de dans tineresc cu o pofta de viata iesita din comun. Pur si simplu se iubesc, se strang in brate, fac doua piruete si iar isi soptesc ceva. Impartasesc acelasi hobby placut, de iarna, vacanta si vis, patinajul. Privesc cu ochii plini de bucurie si speranta fiecare particica de gheata libera, tanjind dupa o clipa de dragoste din nou in doi. Isi fac planuri impreuna si isi povestesc amintiri nostalgice de acum cateva zile. Imi dau seama ca iubirea este foarte simpla, cinstita si plina de veselie. Doar ca noi, oamenii grabiti si obositi deja, ne-o complicam fara sa realizam. Si astfel ostenim in fata acestui sentiment liber si usor, ne facem probleme si ne punem intrebari inutile, fara rost. Pacat... pierdem timp. Viata este scurta, dragostea intretine viata si e unica. Trebuie sa-i simtim gustul autentic, nu cel prefacut si sintetizat. Iubiti clipa!
 Va pup, Andreea.

Cartile, o amintire sau o schimbare a viitorului ?!

     Pacat ca in ziua de azi nu se mai citeste si ca tineretul acorda importanta mai mult tehnicii, telefoniei, IT- ului si a tot ce reprezinta materialul audio. Mi-amintesc cu drag cum imi citea bunica povesti, cum istorioarele de odinioara cu exemple bune si demne de luat in seama ne umpleau serile reci de iarna, cum vocea bunicului comentand de langa soba ma amuza intotdeauna. Imi placea cand aveam ceva nou de citit la scoala pentru ca asa puteam afla iar o nazbatie sau o poveste hilara a vreunui copil de varsta mea- (Amintiri din Copilarie- Ion Creanga sau D-ul Goe- I.L.Caragiale)
     Acum se asteapta decernarea premiilor Oscar pentru a afla o legenda sau un basm repus in scena intr-un fel modernism sau se cumpara un dvd pentru a descoperi ceva interesant si mult mai rapid. Mare greseala, creierul omului se sterge si toti devenim masinarii si prizonieri ai tehnicii si aparatelor moderne de redare a povestilor clasice intr-o postura total ironica si eronata. Timpul si frumusetea viselor dispar ...
     Chiar m-am gandit zilele astea la cine este Lev Tolstoi, am citit cateva opere ale lui cand eram mai mica- Anna Karenina, razboi si pace. Cati dintre noi mai stiu asta?! Mai jos am selectat un citat, poate starnesc curiozitatea cuiva:

"Mă uitam... la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat - soarele. Totul - deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi." (Lev Tolstoi)

    Cat adevar in aceste randuri! Oare cate filme  pot cuprinde acest mesaj mai clar decat in aceste cuvinte asternute pe hartie si care raman intiparite in minte o data ce le parcurgi si le poti reparcurge cand doresti, cand simti sau cand ai nevoie? Sunt acolo intre paginile cartii prafuite din biblioteca... Eu cred ca sunt cel mai frumos cadou al vietii in fiecare zi...
Va pup, Andreea.

R.I.P.

Mereu ma gandesc ce ar putea fi mai dur decat tragedia din 30 oct 2015. Mereu ma rog sa uit prin ce au trecut acei oameni in seara aia fatidica, dar e inevitabil sa nu dam peste marturii sau amintiri sumbre din acel loc.Eu cred ca vindecati nu vom fi niciodata de acea moarte care ni i a rapit dintr noi pe unii, chipuri umane necunoscute sau chiar prieteni buni. Nu am putea trece nepasatori sau nu am putea uita nici in cativa ani buni durerea si strigatele de ajutor din acele momente de cumpana a tinerilor veniti pentru alt motiv la acel concert. Ce am citit mai jos m-a cutremurat enorm si am realizat a suta oara cat suntem de neinsemnti si mici in calea si voia destinului. Articolul este scris de o persoana care a trait pe viu acele clipe de cosmar, IADUL PE PAMANT. (Alexandra Furnea)


"Deseori, inchid ochii si ma intorc in timp la ziua in care Alex Pascu a venit la sediul Maximum Rock Magazin pentru a discuta cu noi despre noul disc si despre concert.

In timp ce povestea, i se citea entuziasmul pe chip si, in acele momente, redevenea copil, iar dragostea sa pentru rock lumina, parca, toata incaperea. Alex era incarcat cu energie pozitiva si speranta. Formatia lui lucrase zi si noapte la disc si investise foarte mult, pentru a darui publicului roman un material cu adevarat exceptional.

Trairea lui era atat de autentica, incat nu aveai cum sa nu te molipsesti.

- Este un album al naibii de fain. Una dintre cele mai bune lansari metal ale ultimilor ani, serios! i-am spus, cu sinceritate.

- Crezi? Vai, sper! Am muncit enorm, am pus suflet. Ma bucur foarte tare ca va place! a raspuns el, peste masura de modest, temator cu privire la reactia oamenilor.

Faptul ca ascultatorii gaseau munca lui frumoasa, semnificativa, il umplea de o bucurie uriasa, care se vedea in ochii lui calzi, de om bun.

Alex a baut un suc in redactie, dupa care a luat-o spre casa. Se facuse tarziu. In cateva zile, urma sa aiba loc concertul de lansare si inca mai era multa treaba de facut.

Asa mi-l amintesc eu pe Pascu. Un tip inteligent, sensibil, cu simtul umorului, foarte bine-crescut si modest.
In seara show-ului, pe scena, era un star rock in adevaratul sens al cuvantului. Publicul era fascinat de el si de colegii lui de trupa. Sufletele noastre - ale fanilor, ale prietenilor, ale iubitorilor de rock - vibrau pe frecventa muzicii si se uneau cu cele ale artistilor. Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos...

Imi amintesc ca am zambit, in sinea mea, la vazul repeziciunii cu care primii oameni au parasit clubul. Consideram ca s-au pripit. De unde ma aflam, vedeam doar focul dintr-un colt al tavanului clubului, si nu mi se parea ca nu poate fi stins.

"Vor aduce extinctoare", imi spuneam. "De ce se grabesc asa sa plece?"

Cateva secunde mai tarziu, flacara a inghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teama naucitoare, bizara, si am luat-o spre iesire, nu inainte sa avertizez o prietena ca era cazul sa ne miscam si noi.

- Unde sa mergem? O sa cada peste noi tavanul! a tipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunosteam.
- Nu avem alta solutie! am raspuns, probabil cu aceeasi voce ciudata, incarcata de teama.

Insa oamenii speriati ne-au separat si nu am mai stiut una de cealalta. Am mers pana in dreptul caii de iesire, unde m-am blocat, la doar cativa pasi de container. Flacara de pe tavan se uniformizase si cobora spre noi. Cadeau stropi incinsi care imi ardeau crestetul capului, pe care mi-l protejam stangace cu mana dreapta. Caldura ce emana dinspre tavan era teribila si atunci am inteles cu adevarat semnificatia cuvantului "infernal".
Privesc in urma la momentele de cumpana din viata mea si parca niciodata nu m-am temut in mod real. In acea noapte am cunoscut FRICA. Am simtit de-a lungul timpului multe emotii inrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era in sufletul meu in noaptea aceea, prinsa intre oameni, inaintand cu totii, incet, mult prea incet, spre o salvare incerta.

Se tipa necontenit, sfasietor. Un baiat urla ca moare, disperat sa se elibereze, strigand dupa ajutor. Nimeni nu ii putea oferi nimic. Muti sau cu voci sonore, asteptam toti acelasi ajutor, cu trupurile prada unei calduri vertiginoase, care ne sufoca. Toti voiam sa ne trezim dintr-un cosmar comun, in siguranta, intr-un pat cald, scaldati in sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, patrunzator, ucigas, care ne curma cu fiecare rasuflare.
- Doamne, nu poate fi adevarat. Nu e adevarat. Nu se intampla asta, repeta, ca pe o mantra intoarsa, un alt baiat pe care l-am zarit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred ca toti faceam asta.

In urma noastra, a celor ajunsi cu greu in partea din spate a containerului, inca foarte departe de iesire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flacarile isi terminasera descinderea cumplita si ajunsesera jos, intre oameni. Devorau si ucideau, pe ritmul macabru al tipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor...cuvintele nu mai insemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.
Din spate, s-a napustit ceva pustiitor, o flacara enorma, monstruoasa, care ne-a ars din crestet pana in talpi. Durerea aceea nu are nume, si nici termen de comparatie. Nu i-a scapat nimic si nu a disparut pana cand nu a mutilat tot ce a gasit in cale.

Imi simteam mainile incovoindu-se sub asprimea focului, spatele imi devenise o unealta de tortura iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit in palme, stropindu-mi gatul si pieptul cu un lichid vascos, usturator. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.
Moarte. Era cuvantul care imi poseda creierul si, in acel moment, m-am gandit la mama, care este vaduva. La suferinta ei si a surorii mele mai mari, la cei doi nepotei... Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, si oricum, chiar daca ar fi facut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam sa se termine mai repede. Imi doream ca durerea sa inceteze. Nu mai auzeam nici tipete, nici rugaciuni. Focul inghitise totul.

Apoi, intuneric. S-a lasat peste noi ca o cortina macabra. Am crezut ca am orbit, apoi m-am gandit: daca asta simt cei ce nu mai sunt? Daca orice ar fi dincolo incepe cu bezna? A durat cateva secunde, care au parut infinite. Dupa aceea, de nicaieri, a aparut din nou lumina.

Cazusem, si nu ma puteam ridica oricat as fi incercat. Parca aveam picioarele din carpa. Ma sprijineam in mana stanga, dar am ridicat-o, pentru ca ma durea cumplit. Am intins dreapta spre o fata naucita, care se clatina, dar era in picioare.

- Te rog, te rog, ajuta-ma sa ma ridic, i-am spus, cu vocea gatuita. Te rog, te rog mult.

Ca si mine, avea mainile arse. De la umar, pana la antebrat, pielea tanara i se desprinsese de trup si arata ca o aripa deznadajduita, prea subtire pentru a permite zborul, cazuta de pe omoplatii unui inger. Chiar si asa, mi-a intins mana stanga si cand am dat s-o apuc, am vazut ca si dreapta mea arata la fel. Ni s-au lipit ranile si ne-am dat drumul. Durea prea tare.

- Iarta-ma... Iarta-ma... a soptit fata. Nu te pot ridica... Nu pot. Ma doare.

- Nu e bai, multumesc oricum, i-am raspuns.

Dupa mai multe incercari, m-am ridicat si mi-am continuat, alaturi de ceilalti, drumul spre iesire. Raniti deja, oamenii erau disperati sa scape. Incepusera sa se urce unii peste altii, inconstienti de gestul lor ucigas, captivi intr-o transa a neputintei. Fumul ne invaluia pe toti intr-un giulgiu sufocant, care facea ca fiecare gura de aer sa fie un chin.

Am cazut unii peste altii, la cativa centimetri de salvare. Doi baieti se suisera cu coatele peste mine si greutatea trupurilor lor ma asfixia.

- Va rog! Mor! Va rog! Ridicati-va! le spuneam, tot mai incet, cu glasul tot mai stins, aproape fara rasuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se intetise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivita. Inca putin si mi-as fi pierdut cunostinta.
Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teama si de foc si m-a prins cumva de mainile ranite. M-a tras cu forta afara si am simtit cum genunchii mei au zgariat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul intepator de fum mi se imprimase in plamani.

Am rostit, ametita, numele primei mele iubiri din adolescenta si am auzit vocea lui Mihai.

- Poti sa mergi?

- Nu, i-am raspuns, dar ma tradau pasii ciudati, impleticiti. Nu minteam. Chiar nu stiam ca pasesc.

Mihai m-a asezat pe o bordura si, pentru o clipa, m-am intins pe jos. Contactul dintre ranile mele si asfaltul tare m-a facut sa tip de durere. M-am ridicat si, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.

- Mama, vino urgent la Bucuresti. Mama, sunt foarte arsa, vino, te rog, la Bucuresti, sopteam in telefon, cu vocea franta, printre lacrimi.

Mama plangea si ea, ma tot intreba ce s-a intamplat. Sarmana mea mama...

Ce s-a petrecut mai apoi vad ca prin ceata. Am iesit, ca o somnambula, doar pe jumatate treaza, in gang si am alergat dupa o ambulanta. Asa cred. Poate ma taram ca un melc. Dar acei cativa pasi mi s-au parut un adevarat maraton. Am urcat in masina, alaturi de o prietena de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului innegrit si a parului ars, si de o alta fata. Am aflat ulterior ca prietena cu care venisem la concert scapase cu bine, iar asta m-a mai linistit.

- Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta cand ne-a vazut. Dragele mamei, ce ati patit voi? Doamne sfinte, ajuta-ne. Unde le ducem?

- La Arsi! s-a auzit, prompt, glasul soferului ambulantei.

Si am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe masura ce ne apropiem de vindecare.

Alex insa a luat-o pe alta cale. Calatoria lui printre noi s-a oprit cateva zile mai tarziu. El, alaturi de 62 de oameni plini de sperante si vise, unii doar niste copii, nu au mai putut sa-si continue drumul. Chipurile lor zambitoare sunt imprimate pe un panou mare, asternut la intrarea in locul unde am trait infernul. Le privesti si nu iti vine sa crezi ca nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a ramas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca.

Am auzit ulterior oameni optimisti care spuneau ca "in tot raul este si un bine. Iata ca romanii au invatat sa se solidarizeze!". Descoperire platita cu vieti de om, realizata pe spinarile arse ale unor tineri care voiau doar sa se distreze, ascultand muzica buna. Ce s-a intamplat in club Colectiv, in noaptea de 30 octombrie, NU TREBUIA SA SE PETREACA. E singura concluzie pe care trebuie sa o retinem. Nu exista o "parte buna" in aceasta poveste, decat daca filtrezi totul, ca sa nu innebunesti.

In seara aia, cu totii am murit un pic, in fiecare dintre noi s-a stins ceva.

As vrea sa pot spune cu mana pe inima ca, de acum, vor exista multe schimbari in bine si ca trupele rock vor beneficia de mai multa atentie si de un mediu mai favorabil - lumea va afla de lupta lor, le va asculta muzica si le va sustine. Ca vor putea sa cante in cluburi in care sa nu isi puna viata in pericol. Dar am mari dubii ca va fi asa. Trauma colectiva se va stinge si va fi inlocuita cu alte drame. Nu ma indoiesc ca, nu peste mult timp, patronii de localuri isi vor relua obiceiurile si trupele vor accepta din nou compromisuri.

Cateodata vreau sa cred ca nu va fi asa. Cateodata vreau sa cred ca fanii, formatiile si organizatorii se vor uni si vor invinge greutatile si foamea de bani a unora, ca se evite noi tragedii si ca se le permita artistilor nostri sa isi implineasca visul in siguranta, alaturi de publicul lor.

Inca mai traiesc clipe in care inchid ochii si sper ca atunci cand ii deschid sa privesc rasaritul zilei de 31 octombrie buimaca si speriata de cosmarul oribil pe care l-am avut dupa ce am adormit, franta de oboseala in urma super concertului Goodbye To Gravity. Imi imaginez ca ma intind inapoi in pat, urmarind miscarea elastica a pielii mele sanatoase, intregi. Ca ma privesc in oglinda si recunosc omul care se uita la mine din reflexie. Dar de fiecare data ma trezeste durerea si imi dau seama ca nimic nu va mai fi cum era si ca multi oameni dragi nu mai sunt deloc.

Depinde de noi sa transformam totul in ceva ce va avea consecinte pozitive, dar nu va amagiti - singura "parte buna" in tot acest calvar este a celor care nu au fost acolo.

Acum cheia este sa nu uitam niciodata #colectiv!" (Alexandra Furnea)

Imi pare rau!  Inima mea plange mereu de atunci, luand cu ea toate sperantele si veselia acelor fiinte nevinovate.
Andreea

La multi ani

Ciau, salveeee! Va doresc un An Nou 2016 fericit si cu santatate ca e mai buna decat toate. Sa avem subiecte cat mai diverse de scris si noutati cat mai multeee!
Va pup, Andreea.