Sa nu uitam ca suntem oameni... (dedicat celor care au murit in Paris)

Bunaaaa. Postez mai jos scrisoarea unui OM, care a pierdut pe cineva drag, a unui OM, care este indragostit si care stie ce inseamna viata si puterea de a continua lupta... Bravo lui! Mi-as dori sa fim macar jumatate dintre noi ca EL. Este o scrisoare (culmea) pentru criminalii care i-au smuls de langa el fiinta cea mai draga din lume dar pe care nu ii uraste, ci chiar le da o lectie de viata prin cuvintele lui. Pacat ca aceia nu pot citi.

"Nu vă veți bucura de ura mea!
Ați furat viața unei ființe de excepție, dragostea vieții mele, mama fiului meu, dar nu veți avea și ura mea. Nu știu cine sunteți și nici nu vreau să aflu, sunteți suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care voi ucideți orbește ne-a făcut după chipul său, fiecare glonț din corpul soției mele va fi o rană din inima lui.
Așa că nu vă voi face darul urii mele. Ați încercat din greu să-l obțineți, dar ca să răspund urii cu furie ar însemna să cedez aceleiași ignoranțe care a făcut din voi ceea ce sunteți. Voi vreți să-mi fie frică, voi vreți să-mi privesc concetățenii cu neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranță.
Am văzut-o în această dimineaţă. În sfârşit, după nopţi şi zile de aşteptare. Era la fel de frumoasă ca atunci când a plecat vineri seară, la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit de ea acum 12 ani. Sigur că sunt devastat de durere, vă acord această mică victorie, dar ea va fi de scurtă durată. Ştiu că ne va însoţi în fiecare zi şi că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, cel pe care voi nu îl veţi accesa niciodată.
Suntem doi, fiul meu și cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele din lume. De altfel, nu mai am timp să vă dedic, trebuie să mă alătur lui Melvil care se trezește din somnul de după-amiază. Are abia 17 luni, își va lua gustarea ca în fiecare zi, apoi, ne vom juca împreună ca în fiecare zi și, întreaga lui viață, acest băiețel vă va aduce afrontul fericirii și libertății sale. Căci nu, nu veți avea nici ura lui” (jurnalistul francez, Antoine Leiris) .

No comment... only tears....
Andreea

 

Durerea adevarata nu are lacrimi (dedicat celor disparuti in clubul Colectiv 30 oct 2015)

...intr-adevar nu exista cuvinte sa exprimi durerea unei pierderi, suferinta pt cei inlacrimati.Am citit  si am ascultat de 3 zile povesti ale unor oameni simpli, de care, poate nu as fi auzit niciodata daca nu era o asa drama- un incendiu devastator intr-un club din capitala de Haloween, la un concert unde ar trebui sa se distreze de fapt. Aceasta mica distractie a luat 30 de vieti, le-a ridicat la ceruri, printre ingeri. Acest concert avea intrarea libera, gratuita, insa iesirea a avut un pret prea mare- viata insasi. Acum cautam disperati vinovatii, acum cand am ramas mai saraci, mai tristi, mai goi. Nu cumva e prea tarziu?! Ce sa mai salvam? Poate sperantele celor care traiesc acum si care sa nu mai aiba parte de asa clipe de cosmar. Nu stiu cum mai pot vinovatii sa doarma linistiti, sa puna seara capul calmi pe perna?!! ...insa cuvintele sunt prea tardive acum, inutile si neclare. La o asa intamplare cutremuratoare, totul te infioara si te face sa te stingi tu insuti in fata atator urlete de durere si regrete.Nu merita nimeni un asa sacrificiu dur si prea mare pt niste muritori!
Incerc sa-mi revin, sa pot privi din nou clar, insa imaginile fumegand din acel club imi patroneaza creierul si nu se vor sterge niciodata de acolo.
Rusine pt cei vinovati!
Odihna celor nevinovati si stinsi pe nedrept acolo in Iad! D -zeu sa aiba grija de ei!
Putere pt cei raniti sa treaca cu bine peste tot! Ma rog zilnic pt ei!
Andreea