Perla dragostei

        Povestea unui inel de logodna, povestea mea de suflet….Daruirea inelului de logodna reprezinta un ceremonial foarte important in traditia occidentala, un semn al fagaduintei de iubire facute unul celuilalt de catre viitorii miri, dar si un insemn al faptului ca o femeie sau un barbat este deja angajat(a) intr-o relatie serioasa. In prezent se obisnuieste ca partenerii dintr-un cuplu sa aleaga impreuna inelul de logodna, cu exceptia cazurilor cand barbatul doreste sa-i faca o surpriza viitoarei mirese sau sa ii daruiasca fetei un vechi inel de familie. Asta de obicei in familiile celebre sau foarte bogate. La noi in tara mai rar.

       Va voi spune povestea celor doi prieteni ai mei, finii mei. Nu si-au dorit niciodata sa se casatoreasca, ea sa poarte rochie de mireasa, sa aibe o nunta intr-un anumit fel. Era o fantezie pe care nu a avut-o nicio secunda. Si-a dorit doar sa fie cu Adrian de cand l-a cunoscut, la 14 ani. Atat. Petra, prietena mea, atat si-a dorit, simplu si modest.
        La 23 de ani, au plecat impreuna la Brasov. Ii obosise drumul si le era foarte somn. Abia se cazasera, dar Adrian vroia sa iasa sa se plimbe. Au stat putin in pat, apoi au plecat pe strazi. Aveau amintiri frumoase din acest oras al muntilor si le era tare drag locul. Au ajuns la un lung sir de scari acoperite, au urcat pe ele cat sa nu ii mai vada nimeni, apoi Adrian s-a oprit. Restul amintirilor sunt tulburi, pentru ca Petra a avut lacrimi in ochi o ora intreaga. Nu cred ca erau pe undeva tineri mai fericiti decat ei. Nu le lipsea nimic, toata lumea era a lor. Pentru cineva ca ea, care nu avea ganduri in curand de casatorie, valul acela coplesitor de fericire parea inexplicabil. Si totusi, a fost unul dintre acele momente care iti umple viata si care, probabil, sunt retraite obsesiv cand se apropie sfarsitul. A fost, asa cum doar la inceputul vietii se mai poate intampla, un moment in care lumea se opreste in loc perfecta, rotunda, intreaga, simpla ca o sfera, ca si cum primesti unul din putinele cadouri neasteptate ale vietii: dovada ca iubirea este neconditionata si te implineste pe deplin.
           Adrian a bagat timid mana in buzunar si a scos o cutiuta de catifea rosie. Foarte emotionat s-a asezat in genunchi si a pus intrebarea:
“Vreau sa fim o familie. Vrei sa fim toata viata impreuna? Atunci fi sotia mea! ”
           Ochii i s-au umplut de lacrimi si cand el a deschis cutiuta si privirea ei a observat stralucirea unui inel de logodna superb in mijlocul caruia trona o perla fina, delicata, raspunsul a venit rapid, printre lacrimi de bucurie.
“Da. Te iubesc! ”

           Era un inel minunat, unul din frumoasele bijuterii cu perle dorit de Petra de mult timp, potrivit la fix pe inelarul ei de la mana stanga. Simtea ca de atunci isi incepe viata propriu-zisa si ca l-a gasit pe cel care se poate numi:  “jumatate” .

            Si orasul ii face si astazi sa-si aminteasca cu drag de acel moment unic din viata lor. Melancolia le invadeaza inimile de cate ori trec prin el si se iubesc cu si mai multa putere. Au continuat sa-si zambeasca zilnic, sa faca nebunii de care nimeni nu stia. Reuseau sa se intoarca in timp uneori, sa se vada ca atunci, printre lacrimi de bucurie… ca sunt amandoi, uniti. Sunt atat de frumosi, de tineri, de fericiti, au trait un adevarat basm, o sensibila poveste de dragsote. Cand Petra priveste inelul, se intoarce cu inima in trecut, un trecut din care pastreaza cateva fotografii, care sa le aduca aminte de tot...de ei ... de tinerete. Si acesti doi oameni, vesnic indragostiti, sunt finii mei, de care sunt foarte mandra pana in ziua de azi.

Imaginea din oglinda

Foto by Codescu Dumitru

Daca privesti atent aceasta fotografie, te frapeaza coloritul viu si claritatea ei, nu? Daca debordezi de un pesimism asiduu, nu simti nimic, insa daca esti optimist si fixezi cu privirea exact centrul ei, atunci simti. Incearca! Eu am reusit. Am simtit cum firele fine de iarba imi mangaie sensibil varfurile degetelor, cum prospetimea aerului curat imi invadeaza sufletul dimineata, cum tot ceea ce este bun si revigorant se tupileaza in inima mea. Simt perfect senzatia care imi da fiori cand alerg desculta prin iarba asta umeda de roua, simt ca sunt implinita, iubita, admirata...

Nu inteleg de ce daca privesc in oglinda, vad aceste flori ale campului si zaresc razele de soare la rasarit?! Poate pentru ca este ceea ce vreau sa vad intr-o dimineata insorita si fericita din vaiata mea, este ceea ce acel cineva mi-a adus in viata: armonie si liniste, totul la superlativ.

Amintiri sterse dar nu uitate cu…. Auto Best Vest

             Ma gandeam zilele trecute la mine, la trecut si la ce va veni. Mergeam cu masina catre o destinatie necunoscuta, cuprinsa de o nostalgie ciudata, venita deodata. In primul rand masina mi-aducea aminte de tot ce se intamplase. Mi-am dorit mereu sa am un moment in care sa nu ma gandesc la nimic, sa zbor cu mintea aiurea fara noima, in vazduh. Masina mea de o viata ma insotea mereu in gandurile mele. Nu ii multumisem indeajuns niciodata pentru ca avusese grija de mine intotdeauna. Saracul vehicul, batran si ponosit, nu ma dezamagise niciodata pana acum. Trebuia acum dupa atati ani sa-l recompensez intr -un fel, nu? Ma gandisem ca in drumul meu sa opresc la un service si sa-i fac o revizie completa, o “baita tehnica” cum ii spuneam eu.

              In primul rand ii trebuia o caroserie noua, insa timpul si banii nu ma lasasera sa i-o schimb. Apoi o gramada de accesorii auto ii lipseau iubitei mele cu patru roti. As fi vrut sa o infrumusetez cat mai atractiv posibil, merita dupa atata munca, sa-i ofer ca un premiu in semn de multumire, nu? M-am gandit ce ar fi ideal pentru batrana mea masinuta. Mi-am dat seama ca utile si bune ar fi o pereche de stergatoare pentru ca pe vreme de ploaie mereu suferim si ea si eu. Vreau sa-i ofer conditii bune de a ne plimba si pe vreme ploioasa. Asa de greu circulam pe ploaie in prezent. Vizibilitatea redusa si parbrizul inestetic ma suparau intotdeauna si ma intristau cand era sa plec in vacanta sau in team building-uri. Era deranjant sa stau cu grija si sa ma chinui sa sterg manual parbrizul cand picaturile de ploaie curgeau rapid in suvoaie.

           Cel mai bine era sa procedez asa. M-am oprit la service in drumul meu si am ales sa i se faca o revizie masinii mele, apoi am cumparat tot de acolo doua stergatoare rezistente si foarte moderne si am cerut frumos sa i se monteze acestea. Totul era ca un review scris in mintea mea, accesoriile i se potriveau de minune. Apoi am ales si un parfum puternic pentru interior si totul era pregatit pentru voiaj. Acum puteam calatori in siguranta cu ea si mai ales foarte comod pe timp de ploaie. Stergatoarele i se potriveau manusa si erau chiar bune si pentru alte marci de masina, din cate cititsem pe ambalaj. Trebuiau schimbate si covorasele auto, dar cred ca la intoarcere va fi un moment foarte bun. Imi doresc ca in ultimii ani, “pensia” cum o numesc eu, masina mea sa se simta bine si admirata de toti. O sa vad de ce imbunatatiri mai are nevoie cand revin din vacanta mea mult asteptata.

Viata ei

  

         Era un nou start pentru ea. L. Marie Adeline era la inceput de drum. Oboseala de dupa atata munca, din timpul conceperii si redactarii noii carti: "S.E.C.R.E.T" a dat-o gata. Vroia sa lase toata treaba in urma si, mai ales in planul sentimental, sa nu se cramponeze de desparitrea aceasta cu una cu doua. Esecul in dragoste ii dadea putere sa continue insa in alte domenii, sa se implineasca pe plan profesional poate. Dar nu era momentul acum. Era vacanta de vara si isi dorea sa iasa,  sa se plimbe, sa uite tot. 

          A hotarat sa mearga in satul copilariei ei pentru cateva zile si a pornit la drum foarte de dimineata, distanta era cam lunga. A sosit in jurul pranzului, caldura se intetise si si-a dorit sa mearga sa bea un pahar cu apa sau suc rece in barul din centrul satului, exact ca pe vremuri. A intrat cu teama dar si cu nostalgie. Toate erau la locul lor asa cum fusesera de 10 ani incoace, de cand plecase ea la oras. S-a apropiat de tejgheaua prafuita si si-a cumparat o sticla de suc rece. Apoi s –a asezat la o masa pentru a o savura si a privit in jur. Doar trei mese erau ocupate la acea ora. Pustiu…  insa, melancolica, a ramas pironita cu privirea pe un dulap etajat vechi si ponosit. Da, era acelasi, pe care il cumparase patroana cand vindea prietena ei acolo, acum 10 ani. Venea des la Maria, prietena ei vanzatoare, si vorbeau diverse, mai ales despre iubiri tarzii sau noi. Atunci era varsta la care apareau foarte des. Deodata auzi o conversatie la masa vecina:

     “Nu vreau sa-idau aripi. El este alesul, insa simt ca celalalt barbat imi poate indeplini multe fantezii si sunt femeie, am dorinte, vise, trairi, nu? ”

     “Nu te contrazic, stiu cum e! ” se auzi celalalt glas.

      Ambele voci erau feminine, a intors ochii si le-a zarit: doua femei la a doua varsta, foarte ingandurate si trase la fata. Pareau ca isi traiesc iubirile ascunse, ca isi cauta eu-l dragostei in sfaturi reciproce si ca incearca sa fie totusi puternice, desi nu aveau niciun pic de vlaga in a povesti ceva vesel din viata lor.

     “Sa stii ca trebuie sa facem ceva sa ne regasim cu totul! Sa fim puternice si rezistente! ”

      Dupa inca ceva replici fade si rapuse de o tristete justificata, s –au ridicat si au plecat. Le-a condus cu privirea mult timp pe fereastra barului, zburandu-i mintea la povestea ei de iubire. Apoi s-a ridicat si a vrut sa plateasca si sa plece. Insa pe masa celor doua femei, a observat o scrisoare. A platit, apoi a luat scrisoarea manata de o curiozitate mare si, fara sa o observe cineva, a iesit repede din bar. Continutul ei l-a citit pe o banca in parcul din centru.

Era adresata unui barbat din Curtea Veche .
                                                                                                                                              

“Draga mea iubire regasita,

Nu vreau sa fiu o povara in mintea ta si asupra gandurilor tale, insa ultima noapte petrecuta impreuna mi-a lasat o ducleata care persista zilnic si nu –mi da pace. Te doresc si te astept din nou sa fii a mea, sa simt fragezimea buzelor tale si prospetimea mirosului pielii tale! Da-mi o veste cat mai repede!

 Al tau fidel, Albert! ”              

       Citind aceasta scrisoare mica, Marie si-a adus aminte de tot ceea ce inseamna pentru ea dragostea si toate amintirile patimase ale noptilor de iubire pe care le traise langa el au revenit. Imediat si-a dat seama ca povestea ei seamana cu cea a personajului sau din ultima carte, Cassie, si ca de fapt, propria viata a alimentat imaginatia care a nascut acest subiect pentru cartea “S.E.C.R.E.T.” , carte celebra deja.

Balul

        Vroiam  sa fie totul perfect in ziua balului mascat dar nu aveam idee ce sa imbrac. Vremea ma incurca, era foarte frig pentru luna decembrie. Incercasem tot felul de costume pe care le imprumutasem de la rude. Niciunul nu venea pe mine si timpul era scurt pentru a mai merge la cumparturi prin oras. Dar verisorul meu avea sa ma salveze miraculos.

“Am o idee, Andrei. Mi-a spus el. Sora mea mi-a cumparat haine online de la un magazin bun-Vogati si putem face un costum din ele, de exemplu vei fi: „Beachboy”. O sa-ti explic eu! Vino! ”

Mi s-a parut solutia cre imi lipsea si in disperarea mea nu mai aveam alta iesire. Am plecat cu el acasa.

Intr-adevar avea foarte multe haine interesante ,mai ales barbatesti foarte bune calitativ si moderne. Eu insa trebuia sa fac un costum de bal. Cum sa fac din hainele astea?

“Stai linistit, ca vom gasi noi ceva super. ” m-a linistit el parca ghicindu-mi gandurile.

S-a dus intr-o camaruta din dreapta si a venit cu inca o punga de haine de toate culorile si marimile. Mi-au atras atnetia niste tricouri care veneau mulat pe mine si care ma faceau sa arat ca un baiat de plaja… asa cum imi sugerase verisorul. Ideea imi placea din ce in ce mai mult. Apoi mi-am indreptat privirea catre o pereche de papuci de plaja foarte nostimi care ma defineau in acest rol. Era si foarte simplu de imbracat si de purtat: un tricou mulat de plaja, o pereche de papuci, niste bermude si la final o pereche de ochelari care atrageau toate privirile petrecerii. Beachboy, super denumire si clar ca voi fi unicat!

Am probat hainele in oglinda, paream un baietandru fericit si smecher care vine sa atraga mintile unei fete, eram sexi, ma simteam comod in hainele acelea si foarte bine. Totul era minunat, aranjasem cu costumul in timp record, acum asteptam mometul petrecerii si poate trebuia sa fac rost si de o caleasca, ca in poveste, ca nu aveam cu ce sa ma deplasez in acest costum simpatic, in miezul iernii!!! O sa mor de frig , daca nu pun mana pe o “limuzina cu blanita inauntru” , mi-am zis in gand si am pornit-o spre casa, ca un Beachboy cuminte pana la petrecere.

 

Dovada vie a vietii, cadoul...

Exact, viata mi-a oferit cel mai frumos cadou pe care mi-l doream: un ingeras, un baietel. Cum pot sa-i multumesc pentru asta?! Sunt prea mica pentru orice recompensa in fata ei - doar poate printr-o imbratisare. As vrea sa o cuprind si sa o iau in brate, spunandu-i multumesc! Insa pentru ca nu pot face asta, il strang pe ingeras in brate si simt ca "mi-am luat propria viata in maini", simt ca am un motiv pentru a continua, pentru a zambi, pentru a bucura pe ceilalti...
Multumesc!
A voastra, Andreea.

Prima sedinta foto

         De multe ori imi vin diferite idei despre momente sau trairi din viata mea sau chiar din prezent. Insa aveam de ceva vreme aceasta imagine in minte, imi doream de un timp sa fiu eu si el- “obiectivul”, obiectivul unui aparat foto care sa ma urmareasca doar pe mine, sa incerce sa ma prinda in toate ipostazele, sa vada si lacrima si zambetul pe care il afisez cand sunt trista sau vesela. Si nu numai el m-a determinat sa scriu, ci si fotograful, omul din spatele obiectivului, persoana care are aparatul, care il manuieste, care zareste zambetul acela sau apasarea din ochii mei. Mi se pare ca lumea fotografiilor, mai ales alb-negre dar si color, este o lume a viselor, a imaginatiei care e scapata pur si simplu pana la extreme. Si m-am hotarat sa fac aceasta sedinta foto, in care sa fiu doar eu, obiectivul si el, fotograful, doar noi trei, camera goala cu draperii groase si o multime de flori. Da, flori, petale, miresme, culori, mii de idei… Nu este greu sa faci o astfel de sedinta, nu ai nevoie decat de un carnetel al amintirilor si emotiilor din trecut pentru a le scoate in evidenta in fotografii din prezent.

Noi trei, deloc impunatori, am pasit printre florile proaspete care adusesera in interior toata puterea naturii intr-un glob al dorintelor. Nu a trebuit sa ma pozitionez intr-un anume fel, sa zambesc la un anumit moment, doar sa fiu eu, naturala, eu si florile... Obiectivul m-a urmarit tot timpul, fotograful l-a indreptat spre ceea ce simtea el ca este o imagine a femeii indragostite de culoare, de viata si parfum. Eu ma simteam in centrul atentiei, parca pluteam pe covorul de petale, atingeam cu varful degetelor peretii incaperii si sarutam cu buzele rosii razele soarelui care intrau prin crapaturile draperiilor. Nu a trebuit sa fac nimic, doar sa explorez foarte bine o camera goala, pustie, rece, dar totusi multicolora, care emana un iz al iubirii. Fotografiile au iesit de la sine, clipa parca nu le-a luat deloc din stralucire, zambetul meu se afisa parca mai plin de traire in acele mici marturii fotografice. Mana artistului, fotografului, stransese dovezile implinirii unui vis feeric, sedinta foto, pe care mi-o dorisem de cand eram mica, momentul eternitatii… noi trei in camera pustie.

Il priveam la final, ochii lui, care pana acum curpinsera doar obiectivul si umbra lui, imi aruncau o privire calda, multumitoare, ca la sfarsitul unei zile de munca si parca spuneau mult mai mult. Incerc sa ghicesc, sa-i zambesc… El insa coboara capul, se apleaca si apuca tandru o floare din covorul plin de viata de pe jos. Mi-o intinde:

“Multumesc!” sopteste si ma saruta usor, delicat pe obrazul stang.

Aceasta imagine incheie tabloul sedintei foto din camera goala, pustie pentru moment cel putin… In viitor nu se stie unde vom fi noi, cei trei... o simbioza aproape perfecta.