luni, 27 mai 2013

Copil fiind...la Sarida Kids Club


        Era o zi frumoasa de vara. Parintii, bunica, impreuna cu 2 frati de-ai mei erau plecati pe camp. Eu cu fratele meu, care este cu un an mai mare decat mine, am ramas acasa. Hmmm... Eu cu el ma aseman foarte mult pentru ca noi suntem singurii blonzi ai familiei. Bunicul din partea mamei la randul lui a fost si el blond. Noi ne-am gandit sa facem o reforma, ne-am revoltat, nu mai vroiam sa fim blonzi, vroiam sa aratam si noi ca 'oamenii normali' din jurul nostru, vroiam sa aratam si noi ca toti ceilalti, mai maturi, mai seriosi. Ce sa facem in sensul asta? Cum sa le facem o surpriza, ca atunci cand ei se vor intoarce din camp de la sapa, sa ne vada transformati, sa ne vada schimbati total si bruneti si sa se sperie? Hmmm… Era o provocare care nu ne-a dat deloc pace o vreme.
         Ne-a venit o idee super. Fratele meu il observase pe tata ca, inainte sa plece la biserica duminica, a folosit o crema neagra pentru a-si curata pantofii. Asta credeam ca era solutia problemei noastre. Am cautat acea crema neagra de pantofi si in cele din urma am gasit-o. Am apucat sa luam din ea si sa ne 'coloram parul', dar cand noi eram in plina desfasurare a acestei actiuni, vedem pe geam ca bunica se intoarce de la camp, venind dupa apa. Imediat ne-am alarmat, am intrat in panica nu stiam ce sa facem cum sa ne ascundem repede. Am alergat la galeata cu apa sa ne spalam. Bunica ne-a prins chiar in timpul in care noi ne spalam pe cap in galeata, care era cu apa de baut. Toti ceilalti care au venit din camp, insetati, vroiau sa bea apa, dar apa era colorata, era cu coloranti din crema de pantofi in ea. Nu mai era buna de baut in niciun caz... Pentru ca dupa fapta vine si rasplata, noi am fost pedepsiti si am stat toata ziua inchisi in casa, pe cand ceilalti se jucau pe afara, se catarau prin copaci, cu alte cuvinte, se distrau.
          Bunica a venit atunci insa cu o idee extraordinara:
"Daca tot ati vrut sa va pictati pe fata, ar trebui sa mergeti la un club de pictura pentru copii, nu?"
Noi am ramas muti, nu stiam la ce se refera.
"Da, da. Exista un club pentru copii, in care se organizeaza cursuri de pictura, un atelier de pictura. Acolo va puteti imprieteni si cu alti copii de varsta voastra. Toti veti purta halate ca sa nu va murdariti. E super frumos si antrenant, mai bine decat sa pierdeti timpul acasa cu prostii d-astea, nu? Aceste cursuri de pictura pentru copii cred ca ar incanta pe oricine, mai ales pe cei mici. ”
"Asa e. Dar bunico, asta nu e o pedeapsa, e ceva chiar distractiv. " ne-am mirat noi cu jumate de gura.
"Nu e chiar asa. Trebuie sa va tineti de treaba la club, toti trebuie sa fiti seriosi si sa indepliniti cerintele profesorului calificat. Eu mi-am dorit mereu, cand eram fetita, o asa opurtunitate. "
"Ce hobby aveai bunica? "
"Adoram baletul. Dar nu erau cluburi de copii pe atunci si nici nu aveam posibilitati financiare. Azi exista de exemplu si un club de dans si balet tot la Sarida Kids Club.Acolo se tin cursuri pentru copii de dans. Asa e de frumos!
"Ne-ai facut curiosi, bunico. "
"Ma bucur. Sunt foarte multe ateliere in cadrul acestui club, care dezvolta imaginatia copiilor si in acelasi timp nu le da timp sa se plictiseasca in timpul liber. " a mai completat ea zambind.
"Mie mi-ar placea sa urmez cursuri de teatru. Exista asa ceva? "
"Da. La Sarida Kids Club se tin si ore de teatru cu un profesor foarte bun. Aici cei mici si chiar cei un pic mai mari invata tehnici de dictie, de respiratie, de miscare scenica chiar si de gestica. "
"Wow! Super! Poate voi merge si eu mai tarziu! "
         Astfel, am hotarat ca a doua zi sa incercam sa cunoastem aceasta lume unica de la Clubul Sarida Kids si sa vedem daca ne place si ce ne incanta. Era o noua sansa pe care vroiam sa o valorificam si sa scapam de alte pedepse urate.

        




sâmbătă, 25 mai 2013

Prietenul meu cel mai bun, Calvin




         Eram doar un copil cand am primit in dar catelusul acesta, Calvin, un cocker negru si lucios, foarte jucaus si istet. Ne-am imprietenit imediat si eram nedespartiti. Vacantele le adoram cel mai mult pentru ca petreceam foarte mult timp impreuna. Neavand frati, Calvin era tot universul meu, lumea mea, copilaria mea, aerul si pofta de a trai. Dar a sosit si momentul inceperii scolii. Facusem 7 ani si trebuia sa merg la cursuri. Fiindca locuiam intr-un satuc, la 2 km de scoala, in fiecare zi parcurgeam distanta asta pe jos, pentru ca nu aveam bani pentru autobuz. Mi-aduc aminte de Ion Creanga, cand am citit “Amintiri din copilarie” , m-am recunoscut cu multe in acel personaj, Nica.
    Asta fusese soarta mea si ma conformam. Cainele ma insotea mereu si apoi se intorcea singur inapoi acasa. La pranz revenea sa ma ia de la scoala. Intr-o zi ne-am intalnit cu invatatoarea mea care era foarte grabita sa ajunga si ea acasa la pranz. Mai mult alerga decat sa mearga. Am salutat-o in mers si apoi, rapid, ea a disparut intr-o masina care venise sa o ia de la servici. In goana ei, a scapat din geanta ceva. Era ca o sticluta alba cu o eticheta colorata. Atata i-a trebuit lui Clavin. A apucat sticluta si a vrut sa se joace cu ea, alergand cu ea in bot spre casa. Nu l-m putut ajunge decat la destinatie si nu am putut sa vad ce era cu acea sticluta, acel tub alb de plastic mai bine zis.
          Acasa am studiat bine sticluta. Era un tub de pastile mai exact. Am citit pe el: Vitamina A Beta Carotene, Calvita. Acesta are un rol important, ajuta la mentinerea functiilor normale ale celulelor. Trebuia neaparat sa ajunga inapoi la doamna invatatoare. A doua zi am plecat mai devreme si m-am grabit ca sa merg in clasa inaintea doamnei si s-o astept in fata sa-i inmanez tubul, sa il inapoiez. Eram emotionata ca aveam o asa sarcina mare. Zis si facut. A fost foarte fericita, caci nu stia unde ii sunt vitaminele.
“Ce ma bucur ca nu l-am pierdut. ” a spus ea bucuroasa.
“Da, bine ca eu am fost in spate, imediat dupa dumneavoastra. ”
„Da. Asa e. Si ca recompensa vreau sa-ti dau un premiu mic: am la mine si un tub de vitamina C tablete – Calvitavelcu. Vreau sa iti dau tie aceste vitamine pentru ca sunt foarte bune mai ales pe timp rece. “
„Multumesc doamna! “ am zis eu fericita.
„Sunt foarte hranitoare. Si sunt produse naturiste. Dar sa nu i le dai catelusului tau. Pentru el am un alt premiu. “
        Si a scos din geanta un baton de ciocolata, pe care cateii il adora mai mereu.
“Multumesc mult. ”
         Astfel am aflat eu de aceste produse naturiste super bune de la Calvita si imediat am fost la ei la firma, mai mult din curiozitate. Acestia mi-au propus sa impart fluturasi de reclama pentru ei, pentru ca m-au vazut asa incantata de produsele lor. In acest mod, pot sa mi platesc si eu autobuzul pana la scoala. Calvin ma asteapta acum la coborarea si urcarea in autobuz langa casa si apoi mergem amandoi veseli spre domiciliu.

joi, 16 mai 2013

Foto video nunta Bucuresti




            Andreea nu vroia sa auda nimic de viitorul sot. Era preferatul mamei si trebuia sa se supuna acestei dorinti a mamei de a face o casnicie cu el, pentru ca tatal sau sa scape de datoria pe care o avea fata de familia viitorului barbat. Suna pompos si parca era ceva dintr-o poveste sau o legenda insa era purul adevar. Cornel, alesul, o anuntase ca trebuia sa participe la o sedinta foto inainte de nunta. Marele eveniment trebuia pastrat pentru eternitate intr-un colaj de poze facut de un prieten al lui. Nu avea chef de pozat in femeia perfecta pentru ca nu asta era adevarul, insa s-a supus preferintei viitorul mire.
            A mers la intalnire si chiar s-a enervat, deorece a trebuit sa astepte peste limitele ei. Nu avea timp de pierdut, dar nu a renuntat. Promisese ca va face sedinta foto. In camera inalta, in care a asteptat sa apara personajul cu aparatul, era o canapea rosie si doar matase pe jos si la geamuri, tot rosie si stralucitoare. A asteptat cam jumatate de ora. Deodata a aparut pe usa din fata, o usa mare si neagra, intai o cutie, un cos cu trandafiri rosii si apoi el, personajul cu DSLR-ul. Era un tanar chipes inalt, imbracat in costum negru si lucios. S-au privit 2 minute si astea au fost indeajuns sa simta ceva, ce nu simtise niciodata, ceva care o facea sa pluteasca si sa uite de tot si de toate. Acum intelesese ca trebuia sa fie o mireasa fericita, insa nu mireasa lui Cornel, mireasa indragostita de acel fotograf, la prima vedere, femeia care risca acum totul pentru o fericire de viitor, un viitor incert, dar frumos. Cel putin asa aratau aprentele.
             Sedinta foto a inceput. El o privea mereu si ii arata diverse pozitii de pozat, langa trandafiri, pe canapea sau pe matasea rosie, intre draperiile rosii sau chiar pe peretele gol si alb. La un moment dat, el a deschis cutia aceea mare si de acolo a scos o rochie de mireasa superba, cu trena si cu pietricele ce straluceau in lumina. A rugat-o sa se imbrace cu ea si sa continue sedinta respectiva. Ei ii era gandul departe si il observa mereu cum se misca si cum ii vorbeste, cum incearca sa o atinga pentru a o fotografia si cum o privea neincetat. Era clar ca, ceea ce incepea sa simta ea, si nu doar ea, nu era bine pentru ce va urma, pentru cei din jurul ei, insa o facea pe ea sa se simta implinita dorita si in sfarsit fericirea se citea pe chipul ei. Dar nu stia cum trebuia sa procedeze.
             Asa au trecut 2 ore. Se ajunsese la poza de final. Trebuia sa fie prezenti in ea mireasa si mirele cu spatele. Cornel nu putea sa fie in fotografie, insa Alex, pozarul, a avut o idee:
“Lasa ca stau eu cu spatele si colegul meu, George, va face poza. Stai sa-l chem. ”
Dupa cateva minute a intrat in camera cu un tanar de statura mica cu un tricou pe care scria foarte proeminent: foto video nunta Bucuresti. Avea un zambet cu subinteles:
“Da, sefu. Buna idee! ”
Si s-au asezat: ea cu fata spre fereastra, el cu spatele la geam si cu fata la ea. Acum se priveau amandoi. Era un tablou perfect. Atunci s-a intamplat fara voia lor, se crede ca a fost forta destinului, insa clar ca a fost dorinta amanduora. Si el o placea asa cum ea il dorea. Acum ea era sigura. Sarutul… S-a intamplat pur si simplu si le-a placut. Dar acest lucru dadea totul peste cap. Trebuiau sa se hotarasca ce vor face, sa se gandeasca bine ce e de facut fara sa raneasca pe nimeni. Dar si maine era o zi, acum aveau alte lucruri la care sa se gandeasca: la dragostea la prima vedere. Iubirea este imprevizibila...neasteptata insa unica. Merita riscat, nu?!

luni, 6 mai 2013

Bijuteriile sufletului

    Ne gandim uneori ce norocos esti daca ai bijuterii frumoase si le porti la petreceri sau la sarbatori. Dar niciodata nu realizam ca toti detinem aceste bijuterii si ar trebui sa fim mandri de ele cat mai putem. Mi-aduc aminte de bunicul, care mereu se mandrea cu "bijuteria lui", masina sa veche, pe care o spala saptamanal si o stergea foarte atent ca pe un bibelou. Sotia lui, bunica mea, in schimb se mandrea cu "bijuteria curtii", cocosul cel rosu, falnicul mascul si pazitor al gainilor, care ne dadeau oua zilnic. Cu drag imi amintesc apoi de unchiul meu, fratele lu' tata, care avea o "bijuterie" rara, un pistol de colectie si implicit si un permis de port arma. Il avea de mult de la strabunicul lui si il tinea intr-o cutie incuiata intr-un dulapior pe hol.
     Dar cel mai mandru era fratele meu cu a lui colectie de carti istorice, era pasionat de acest domeniu. Intotdeauna imi zicea:
"Vai ce bijuterii am, ce biblioteca stufoasa mi-am format dincolo! "
     Sotia unchiului, matusa Geta, se falea cu "bijuteriile" ei: cele doua haine de nurca primite in dar de la unchiu' din Rusia, din calatoriile lui. Le pastra in doua huse de protectie si nu lasa pe nimeni sa se apropie de ele. Tata s-a rezumat la o "bijuterie" mai aparte: isi adora colectia de timbre din generatie in generatie, pe care le tinea cu sfintenie in doua clasoare mari albastre.. Insa mama era cea mai norocoasa cu colectia ei de bijuterii. Cel mai mult imi placeau acele bijuterii placate cu aur si la care trageam mereu cu ochiul ori de cate ori ea deschidea cutia cu bijuterii si incerca un colier sau o pereche de cercei pentru ziua respectiva. De mica mi-au placut podoabele si mai ales cele care straluceau. Avea mama un colier din aur la baza gatului care atragea atentia oricui si pe care eu il probam de fiecare data cand ea nu era acasa, pentru a scapa de certurile iscate din cauza atentiei acordate acestei bijuterii. Imi placea sa ma visez a fi o printesa din basme si imi doream sa plutesc pe un nor din vata de zahar. Primisem si eu cadou un inel din argint placat cu rodiu si cu aspect diamantat. Mereu il purtam cand mergeam la plimbare pentru a iesi in evidenta in ochii celorlalte fete, prietene. Culoarea sa atragea nu doar privirile invidioaselor ci chiar si lumina soarelui.
     Acum, dupa ceva timp, cand preferintele feminine se schimba, imi doresc sa primesc aceleasi bijuterii stralucitoare cu care sa ies in oras si sa atrag priviri curioase. Mai ales inelul acesta ce-mi aducea aminte de copilarie...