Cel mai bun fotograf de nunta din Bucuresti

Cand eram mica, eram mereu intrebata ce meserie imi voi alege cand voi creste. O intrebare mereu plictisitoare insa la care trebuia sa raspund ca sa primesc o bomboana sau o jucarie. Un gest neplacut facut de adulti copiilor pentru a-i impresiona. Atunci le raspundeam ca imi doream sa devin fotograf, mai ales fotograf de nunta. Simteam ca aceasta este meseria mea de vis, asa cum puteam eu simti cu ochi de copil pe atunci. Prinsesem drag de cand am fost impreuna cu unchiul Cornel la nunta unei vecine. Incercam sa prind cu privirea fiecare moment emotionant al nuntii, unchiul Cornel era fotograful. Asta m-a ajutat mult sa captez iute momentele asa cum sunt ele, naturale si pline de feerie.

Era o nunta in Muntenia, chiar in Bucuresti, cam acum 25 de ani, unde se pastreaza inca obiceiurile. Nunta era o adevarata sarbatoare, care dura ca nunțile imparațești, trei zile și  trei nopți. De fapt erau mai multe zile, pentru ca totul începea joia cand zestrea miresei era dusa de la casa ei la casa mirelui. Se facea un alai de masini, impodobite cu fel și fel de ornamente, paturi inflorate, lucrate la razboiul de tesut, stergare si o papusa imbracata in rochie de mireasa. In prima masina “trona” lada de zestre. Bineințeles, toată lumea era imbracata in costume frumos cusute si foarte aranjate. Flacaii aveau la ei cate o sticla cu tuica sau vin. Fotograful era prezent peste tot si prindea toate detaliile. Deci eu cu unchiul meu eram tare incantati. Vinerea era inca liniste, toata lumea se pregatea pentru ce avea sa urmeze. Sambata dimineata, flacaii mergeau cu masinile la padurea din apropiere, unde taiau crengi de brad. Tot drumul inapoi spre oras flacaii chiuiau, fluierau si cantau, ca dupa un meci castigat de echipa preferata. Dupa ce masinile erau umplute cu crengi, se mergea la nasi, la ginere si la mireasa, unde intrarea era impodobita. Asta daca aveai norocul sa locuiesti la casa in capitala. Unchiul era mereu atent la fiecare amanunt si la tot ce se intampla, chiar daca mireasa nu era prezenta.

Sambata seara era seara tineretului. Se facea ceea ce se cheama fedeleșul, sau balul, seara celibatarilor, sau petrecerea burlacilor, ultima inainte ca mirele sa devina sot la casa lui. De obicei aceasta se petrecea in oras, la un local. Sala era inchiriata si aranjata pentru dans, cu diverse baloane si confetti. Horele erau incepute de baieti, care, pe parcurs, isi trageau langă ei fetele nemaritate. Obiceiul era ca fetele sa se marite pana la varsta de 21-22 de ani. Daca depaseau aceasta varsta, deja erau fete mari si cu greu isi mai gaseau vreun consort. Din cand in cand mai vedeai cate o mama care isi indemna (de fapt impingea) fata sa intre in hora langa un anume baiat. O hora dura, fara intrerupere, cam 30-40 de minute, asa ca erau cam 6-7 hore sau dansuri mai lungi in total toată noaptea.

Duminica dimneaţa, mirele venea la mireasa acasa sa o ia. Numai ca nu era ușor. In primul rand, la intrare, rudele miresei nu lasau rudele mirelui sa intre in curte decat daca se trecea printr-un sir de oratii si negocieri. Apoi, flacaii care insoteau mirele trebuiau sa gaseasca mireasa, care fusese ascunsa. Trebuia gasit si bradul. Daca flacaii nu se descurcau, mirele trebuia sa plateasca sa ii fie adusa mireasa si abia atunci avea dreptul sa intre in curte. Aici era obiectivul aparatului foto suprasolicitat, pentru ca erau momente vesele si pline de umor.

Odata mireasa gasita, se mergea la Primarie, unde se oficia cununia civila, in jurul pranzului. La amiaza se mergea la biserica pentru cununia religioasa, care dura uneori si 2 ore. Eram foarte incantata ca eram martora la asa moment fericit si mai ales ca faceam poze in asa clipe frumoase. Dupa cununii se facea hora miresei, de obicei in mijlocul drumului, in faţa locuintei mirelui. Atunci mireasa dadea cadouri rudelor ei si ale mirelui. Toată lumea se invartea in cerc, lautarii cantau pentru fiecare in parte, iar mireasa punea pe umerii rudelor cadoul lucrat de ea: o velintă, un prosop, o ie, orice se gandise ea ca i-ar prinde bine rudei. Desi aparatul unchiului nu era profesionist, totusi prindea orice sclipire, orice zambet sau lacrima de emotie. Eu eram surprinsa placut de tot ceea ce vedeam la varsta aceea.Dupa amiaza, masa se organiza de obicei la un mic local din oras. Foarte puțin erau cei care nu veneau. Totul dura pana dimineata la 4-5.

Lunea era ziua pentru ciorba de potroace. Intre rude si cei aporpiati, se manca o ciorba acra si eventual cateva prajituri, se glumea si se povestea din seara precedenta. Acum unchiul Cornel ducea filmul la developat si incerca sa scoata cateva poze, care sa aminteasca momentele superbe ale nuntii. Era frumos, desi mult mai obositor ca acum, tinand cont de durata evenimentului. Erau incantatoare obiceiurile de atunci. Era un eveniment la care participau toti, oamenii, vecinii  se ajutau intre ei cu bucurie.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Nuntile se fac la restaurante si fara prea multa bataie de cap. Sunt si alte conditii materiale, iar traditiile se sting incet-incet. Putini oameni mai vezi imbracati in costume speciale pentru nunta si nici meseriasi nu prea mai sunt, care sa le lucreze. In ziua de azi, cel mai bine este sa ai foto video nunta Bucuresti, pentru ca asa poti avea un film cu nunta ta, poti revedea aceasta amintire impreuna cu cei apropiati.

Azi am devenit medic si apelez la fotografie doar ca amator, insa stiu ca fotografia este cea mai vie amprenta a trecutului, care poate sa te faca sa retraiesti totul intr-um mod foarte placut.

Daca sunteti curiosi sa vedeti cum se desfasoara o nunta moderna, cel mai bine ar fi sa mergeti la fotograf nunta Bucuresti. Incearcati si impartasiti-mi ziua nuntii perfecte in prezent! Eu personal as mai vrea sa retraiesc un asa eveniment superb, dar cu traditiile de mult uitate.