Pofta

Exista pofta de a trai, de a fi mai bun, de a fi apreciat, de a fi inteles...Imi doresc uneori sa opresc clipa "o secunda" si sa pot respira dreptatea, corectitudinea, exactitatea. Incerc sa urc dealul, sa gasesc solutia cea mai buna, sa adulmec urma cea mai buna, insa nu reusesc sa  fiu privita cum mi-as fi dorit. Atunci simt cum literele tipa inlauntrul meu, cum si-ar dori ca mesajul pe care vreau sa-l transmit sa fie scris si macar inteles mai tarziu. Ma uit in urma, exista umbra sufletului meu care si-ar dori sa fie martorul faptelor proprii. Totul se invarte in jurul axei de echilibru al fiecaruia. Imi place sa-i ascult pe oameni, sa privesc spre iesirea cea mai apropiata, sa poposesc intre pofta de a gusta viata, de a suspina sau de a zambi in fata zborului unui fluture. Am uneori o dorinta ascunsa de a pofti sa fiu ascultata, de a fi inteleasa cum trebuie, de a incerca sa mi se dea sau nu dreptate, de a avea curajul sa mi se zica nu sau da. Insa e prea mult pentru unii sa faca un efort corect, just si sa se recunoasca rezultatul cel mai bun. Nu are rost de multe ori o lupta fara final intre mai multe solutii perfecte si cu nicio pofta de a invinge, in niciun caz. As putea sa caut si sa primesc un sfat si cel mai potrivit este sa las o unda de liniste intre toate aceste rataciri si acel zbucium launtric al sufletului propriu. De atatea ori am cautat picaturi de forta cu care sa continui in pofta de a respira, de a ma plimba, de a interactiona cu activitati noi. Cea mai dulce mi s-a parut pofta de a iubi si de a avea grija de cei dragi. Si pe de alta parte, cand mi se ofera o lacrima de dragoste, realizez ca sunt mai formata, mai sensibila si ies victorioasa in interiorul meu. Si asta incerc sa invat din ce in ce mai bine si mai rapid, insa cred ca voi reusi numai cu ajutorul celorlalti si cu speranta ca drumul este deja schitat pentru fiecare si trebuie sa-l urmez cu ce mijloc de locomotie am la indemana. Nu mai caut acum nimic nou pentru ca am obosit cand trebuie sa reiau fiecare explicatie sau inceput de logica, fiecare pofta de simetrie, de neant, de meticulozitate...
Va pup, aceeasi Andreea.

Radu Beligan-"Constiinta curata a teatrului romanesc"

Am urmarit in seara aceasta un spectacol de teatru unic, avandu-l in prim plan pe celebrul actor ajuns la varsta de 93 ani, Radu Beligan. As putea sa apelez la cuvinte marete ca sa va introduc in atmosfera miraculoasa a unui astfel de spectacol maret. Insa sunt prea mica si nu as gasi cuvintele suficiente pentru a descrie acest moment. Mi-au ramas in minte si in suflet cateva intamplari pe care le voi pastra in sertarul meu secret- adevarate pilde pentru noi, oamenii de rand, simpli.
Am fost insa dezamagita pentru cei care nu respecta un astfel de spectacol, pentru ca exista oameni, pe care un actor ii stimeaza mult si care nu stiu definitia relatiei actor -spectator. Pe cand eu nici macar nu aveam puterea sa aplaud, din cauza emotiilor, aveam doar lacrimi in ochi, existau anumite persoane care nu renuntasera la telefoanele mobile si care nu aveau bunul simt, pe parcursul a celor 90 de minute, sa inchida aparatele secolului XX.
Trecand peste aceste clipe urate, in care eu insasi m-am simtit prost pentru altii si plina de rusine lasam capul in jos, spectacolul a avut farmecul sau unic, dat de un singur om, un om a carui viata a fost teatrul vietii sale, de cand cortina s-a ridicat. Ne-a impartasit toate clipele petrecute de cand viata sa s-a intersectat cu lumea teatrului si pana in prezent. Ne-a dat definitia talentului, care nu este decat "rabdarea indvidului". A fi actor nu este doar o meserie, este puterea de a interpreta diverse roluri din viata noastra in relatie stransa cu epoca respectiva.
Ce m-au impresionat mai mult erau momentele pline de de umor, intamplari diferite din viata maestrului de-a lungul timpului. Nu as putea sa imit cuvintele pline de har ale actorului care descriau aceste intamplari, pentru ca nu au aceeasi putere asupra sufletului vostru. Trebuie sa fi prezent acolo langa scena ca sa simti tot mesajul marelui personaj.
Finalul spectacolului a fost ca un testament viu catre noi, spectatorii, fara de care ei, actorii, nu ar exista si nu ar transmite atatea simtiri profunde..."Viata trebuie traita insa mereu la clasa intai," cu asta a incheiat Radu Beligan monologul sau catre noi, "muritorii". Ne-a lasat o mostenire vitala pentru a-i invata pe cei de dupa noi: "Intotdeauna e nevoie de iubire. Suntem pe pamant pentru a iubi: iubeste orice, iubeste aerul, natura, prietenii si chiar si dusmanii, dar iubeste! Nu avem timp si nici forta pentru a detine o inima infirma."
Ar fi multe de spus, insa nu stiu cati si cum ar intelege mesajul corect al maestrului, cel mai bine ar fi sa inchideti ochii pentru o clipa si sa alegeti un personaj in pielea caruia ati vrea sa fiti si sa incercati sa simtiti cu adevarat viata si trairile acestuia. Ar fi perfect daca ati reusi, insa cu greu se va ajunge la perfectiune si astfel ati intelege acum cat de important este macar sa te afli in aceeasi sala cu marele om de cultura si teatru, Radu Beligan, pe care il venerez si ii multumesc pentru tot ce mi-a trasmis pana acum, o intreaga eternitate pe scena. Respectul pe care il port este prea mic pentru o asa mare personalitate cum este DANSUL. Imi pare rau insa ca noi nu putem sa-i respectam pe actori in alt fel, decat cu acele aplaude, de care ei se bucura nespus, dar care sunt prea sarace pentru cat fac ei pentru noi, privitorii.
Va pup, Andreea.