Uneori ma gandesc la cat de minusculi suntem in fata naturii sau chiar a cuvintelor. M-am hotarat sa-mi iau hainele de mamica si sa pornesc pe poienita. Nu bazaitul albinelor ma deranjeaza acum, nici mirosul florilor de musetel, ci grija pentru acea minune care ma priveste fericita din carucior si teama ca nu pot sa-i dau tot ce-si doreste, ca as putea gresi in a o privi in alt mod decat zambind, ca o pot rani fara sa-mi dau seama. Ma intreb zilnic unde este curajul de a fi o temerara fara diploma, de a porni la drum fara intrebari cu raspuns ambiguu sau unde sunt emotiile de a da explicatii fara temei. La un moment dat, teama aceasta dispare si ramane pentru putin timp un sentiment de curiozitate pentu inocenta fiinta de langa mine, apoi lungul drum al rutinii zilnice se asterne in fata ochilor. Nicio persoana din dreapta sau din stanga mea nu imi face vreun semn sau vreo grimasa, doar imaginatia mea zboara prin praful drumului. Reusita este aproape, insa cu ce pret? Indecizia si incompetenta unui raspuns vag ma face sa dau inapoi acum si sa mai astept inca un moment de respiro pana la batalia finala...Atunci o sa am curaj sa omor frica aceasta si sa privesc acel trup minuscul stiind ce sa-i fac si cum. 40 de cm, o inima si un zambet pe care il astept cu dragoste sa ma inconjoare zilele urmatoare, sa -mi aduca fericirea in priviri si in suflet...
Va pup, Andreea.
las hermanas
Acum o lună
