marți, 30 august 2011

Exercitiu de supravietuire sau cum m-am indragostit de padure (episodul 1)

Se spune ca omul e prea mic pentru natura asta mare, frumoasa si unica. Dar asta o simti doar daca traiesti in mijlocul ei macar o saptamana, daca o privesti fara sa clipesti macar 5 zile, daca incerci sa o asculti macar cand iti tragi rasuflarea la umbra unui brad. Am facut un exercitiu de supravietuire in mica mea vacanta ca sa vad cu ce ma imbogatesc sufleteste in mijlocul padurii, apelor sau insectelor si am reusit mai mult decat ma asteptam: sa inteleg unde gresim noi si ce pierdem cand nu ne oprim din tumultul zilnic pentru a mangaia o floare sau a fotografia un fluture. Am ales un loc mirific: M-tii Retezat, chiar Rezervatia Naturala Retezat, pe care nu o vazusem niciodata pana acum. Am ales un grup de prieteni placuti si amuzanti si cu cateva bagaje in spinare am pornit la drum. Cu inima putin stransa de teama, dar cu o speranta minuscula ca va fi ceva altfel decat pana acum...
Am incercat sa gasim un colt de Rai, departe de larma citadina si ascunsa de ochii curiosi ai turistului. Am campat si am incercat sa vedem ce atributii avem fiecare, ca intr-o mica tabara de lupta. Obiectivul nostru era bine delimitat: supravietuirea departe de tehnica si alte comoditati. Fiecare zi care trecea era un pas reusit in lupta asta iar noi eram mai bogati sfleteste si mai pasnici mental in fiecare moment care se scurgea.
Nu cred ca pot descrie in cuvinte splendoarea naturii, a copacilor sau a imprejurimilor, sunetul apei sau zumzaitul albinutelor din jur, insa o sa incerc sa va introduc in tabloul asta cat mai mult posibil. Ce m-a impresionat era inaltimea copacilor si semetia cu care ma priveau de acolo de sus, aproape de cer, un cer bogat in perioada asta in perseide sau in miile de stele care formeaza constelatiile. Deschideam ochii in razele soarelui si priveam tulpina bradului, ridicam capul spre corola lui si nu ajungeam cu ochii decat pana la o treime din trunchiul sau gros, apoi ma pierdeam in neantul ceresc care-i strangea cetina tot mai aproape de planete... Ma straduiam la final sa cuprind cu privirea umila tot ce se afla la baza tulpinii: puietii de bradut care formau o paturica de caldura in jurului lui, iarba netunsa prin care adia vantul si chiar ciupercile iesite la soare dupa o mica ploaie binevenita.
Acum ma intreb de ce ne este frica de razboaie si de crize, cand cea care are cea mai mare putere sa ne zdrobeasca intr -o zi este insasi cea in care convietuim zilnic: natura si pe care nu o putem invinge cu lupta cot la cot, ci cu rabdarea si grija ca pentru un copil, astfel imprietenenandu-ne reciproc, ea devenindu-ne aliata in razboiul cu viata ...
Am dreptate? Astept comentarii, Andreea.
O sa urmeze si episodul 2 caci mai am de povestit multe din inima muntilor!

duminică, 14 august 2011

Cel de langa noi

Aceasta constructie te duce cu gandul la multe lucruri: la vecini, la cei pe langa care treci zilnic, la familia ta, pe care o indragesti in fiecare zi sau chiar la prieteni. Eu am avut cateva ocazii sa-mi dau seama cat e de important cel de langa mine, in fiecare situatie din cele de mai sus.
Barbatul carunt de statura inalta, un bunicut simpatic, care imi zambea in fiecare zi in curte era noul meu vecin. Ma mutasem de curand la o casa cu o gradinita cocheta in centrul unui oras care inca purta aerul anilor trecuti. Privirea era inca trista, pentru ca-si pierduse dragostea de curand: sotia, langa care petrecuse 57 ani, o viata de om. La inceput nu am vrut sa il deranjez cu prezenta mea, sa ii tulbur amintirea plina de respect pentru ea, insa apoi inevitabil, l-am intalnit in fata casei. S -a uitat la mine, blajin si mi-a adresat doar cateva cuvinte: "Ai vazut cum trece timpul si ea nu mai este..." . Tonul bland cu care a rostit aceste cuvinte m-a blocat si nu am putut sa-i raspund nimic. Am dat din cap si am trecut mai departe cu o teama ca adevarul acestor cuvinte ma va durea la un moment dat si pe mine...
A doua zi am calatorit cu parintii mei dragi in oraselul de munte in care se strangeau anual oameni de stiinta, academicieni, politicieni, scriitori si alti oameni de cultura. Atmosfera era una speciala, presarata cu mici ironii. Ironia, alcoolul gandirii, te mai relaxeaza un pic si te face sa cugeti mai profund la problemele cotidiene. Imi pare rau doar ca in ziua de azi nu se mai acorda importanta culturii si cartilor, ca cei de langa noi sunt doar tineri inconstienti, adolescenti preocupati de distractie si libertinaj.
Insa ei, familia mea sunt cei mai importanti, cei mai iubiti, cei mai rasfatati in inima mea si ma bucur ca se mareste, ca intalnesc zilnic tot ce este frumos, ca invat lucruri noi, folositoare, ca descopar sa iubesc, sa fiu eu, sa stiu ce e mai bun...
Va pup si astept un mic comentariu pentru cei de langa voi.
A voastra Andreea.

miercuri, 3 august 2011

U.S.W.(E.T.C.)

Alle haben mich gefragt: "warum bist du so froh, Bobo?" Ich wusste nicht die Antwort. Aber jetzt weiss ich die Quelle dieser Frage und ich kann allen schreien: durch seine Augen habe ich erfahren, es gibt Liebe und Pflege... Danken sind nicht genug. Ich hoffe, ich kann mehr lachen, besser fuhlen, lieber atmen...Ich weiss, mein Leben wird schoner sein, mein Herz wird frohlicher sein, meine Lippen werden roter sein. Alles fur ihn. Die Natur ist auch jetzt bunter, die Tiere sind stiller, die Menschen sind ruhiger. Ich kann am Himmel schauen und durch Sterne lesen. Alles nur seit wenn ich ihn kenne... Ich liebe ihn und er liebt mich. Bis bald, meine Freunde!

Era de asteptat sa scriu ceva si in limba mea favorita,nu? Dar pentru cei care imi citesc blogul, mama mea si inca ceva prieteni, vreau sa va traduc in linii mari ca este un articol despre dragoste si nu este nimic trist. Cred ca stiti povestea mea din prezent. Astept cate un mic comentariu, dragii mei prieteni. Sau macar povestiti si voi ce impartasiti cu cei dragi in prezent. Ar fi frumos pentru blogul meu sa ia o infatisare vesela cu diverse istorioare pline de iubire si suspans, nu? Va pup, a voastra Andreea!