miercuri, 9 martie 2011

Povestea continua (dedicatie speciala)

De ce oare avem nevoie de aer? Sa respiram? Nu cred. Sa realizam ca traim? Nu cred. Sa stim ca existam printre alte fiinte Deloc. Altul este motivul: sa ne indragostim...si sa nu recunoastem. Urat din partea cuiva, care simte ca totul este mai frumos si roz, sa nu recunoasca nimic din ce i se intampla. Poate ca negam starea de mai bine actuala din cauza temerilor ca va fi tot la fel de urat ca pana acum... Poate din cauza unei traume mai vechi, nu mai putem sa ne lasam frau liber imaginatiei si sa traim clipa? Poate grijile ne apasa, complexele si paradoxurile din viata noastra?! Sau poate ca doar nevoia de pace si cautarea neobosita a unei oaze de liniste ne face sa uitam ca ar putea exista dragoste la orice varsta. Ori poate simplul fapt ca nu o recunoastem, inseamna ca este acolo, si mai puternica, si nu ne ar trebui multe cuvinte sa ne simtim si sa ne comportam plutind pe un nor...As vrea sa cred ca in viata fiecaruia se naste o perioada cand totul este vazut prim prisma iubirii, calmului si protectiei. As vrea sa sper ca fiecare isi va gasi cheia potrivita la usa respectiva, fara nicio indoiala, ca doua piese de puzzle: exacte si necesare. Mi-as dori sa i se dea dragostei a doua sansa oricand si oricum. As paria pe mirosul proaspat al cafelei la rasaritul soarelui, pe sarutul dulce al mierii in ceaiul fierbinte si chiar pe privirea curioasa a soarelui prin geamul crapat al casei...As simti din timp daca pariul este castigat de iubire, nu as mitui juriul pentru ca stiu ca este un concurs al inimii, nu exista niciun premiu material, exista doar EI DOI si ale lui buze MOI...Nu este asa?
Va saruta Andreea.

3 comentarii:

Andreea spunea...

e ok?

Anonim spunea...

dar ce se intampla cand de prea multa asteptare, uiti ce inseamna "sa vezi totul in roz", si iei fiecare tentativa de relatie ca pe "o noua incercare"? Suna barbar, pe langa povestea descrisa de tine, dar din pacate, cateodata viata ne incearca rabdarea servindu-ne cu lovitura dupa lovitura, iar atunci cand vine o mangaiere, din reflex inchizi ochii ca sa te feresti sau sa nu simti durerea prea tare... si uite asa iti ratezi sansa de a sorbidintr-o o cupa de fericire....
oricum, frumoasa povestioara ta si sper ca personajul tau sa isi mentina sufletul tanar si sa atunci cand dragostea ii da tarcoale....
asteptam urmarea :)

Anonim spunea...

As vrea sa cred ca cine mi-a raspuns mai sus stie exact ce a scris si a trecut prin asa ceva...ca sa fie asa sigur pe idee. Nu pot spune ca asta, aici, e ultima halta, dar doar ca imi place ca acum trenul are o defectiune si poposeste mai mult. Daca imi place peisajul, nu mai urc din nou, as vrea sa raman mai mult, sa ma bucur de soare sau sa simt "aerul" proaspat...mi-as dori sa sper din nou, sa zambesc mai frumos...Omul care mi-a redat zambetul a pus suflet in aceasta istorioara si a dat putina culoare optimista blogului meu. As vrea sa cred din nou in iubire. O sa incerc... A voastra, Andreea