joi, 29 decembrie 2016

Craciun-ul nostru

     De-obicei inainte de Craciun, de sarbatorile sfinte, esti mai bun, mai nostalgic, mai ganditor. Intotdeauna cauti sa faci surprize, sa intelegi lucrurile mai bine, sa te schimbi sau macar sa promiti ca te schimbi, sa fii mai bun. Nu te gandesti la nimci rau si multumesti lui D -zeu pt sanatate, pt darurile si familia pe care ti -a oferit o. Niciodata nu- ti trece prin minte ca ti se poate ivi un necaz chiar tie, care ai o familie implinita, fericita si foarte frumoasa.
    Am citit deunazi despre o tragedie intr-o familie necunoscuta de mine, despre o drama intr- un cuplu fericit si super realizat. Nu ii cunosc, nu i-am vazut decat in fotografiile de pe internet, insa m-a impresionat povestea aceasta, o istorioara obisnuita, poate ca a miilor de familii din jurul nostru, a unor oameni normali, nu iesiti din tipar, a unor fiinte care isi traiau linistiti viata, cotidianul, simplu, modest, veseli. Nu pot sa nu ma gandesc la ei, pentru ca putem fiecare trece prin aceste necazuri, putem oricare varsa mii de lacrimi pe neasteptate. Erau trei- parintii cei frumosi si o fetita minunata, vesela, inocenta. Nu este totusi o tragedie extrema cum sunt altele, mult mai grave si cu urmari groaznice, dar este drama lor, poate cea mai mare posibila pentru ei. Ma pun  in locul lor- nu cred ca exista iesire din necaz cand in jurul tau planeaza moartea neanuntata, cand langa tine vine fetita ta, care intreaba nevinovata- de ce tati nu a mai sosit acasa asa deodata? De ce tati cand i- a promis sa fie langa ea sa faca bradul impreuna, nu mai este, nu mai se aude vocea lui si nu se mai vede nici voiosia din priviri? Sunt intrebari care, pe moment, te blocheaza, nu stii ce sa- i raspunzi propriului copil, nu stii daca e bine ca la 5 ani sa i spui adevarul neinteles de o fetita, care isi idolatriza tatal sau sa creezi o poveste cu ingeri si sa-i nasti o punte intre vise si realiatate, care sa- i faca posibila trecerea de la momnetul trist la viata care trebuie sa continuie totusi aici pe Pamant. Lasi privirea in jos si incerci sa te eschivezisi sa- ti tii lacrimile si durerea in frau in fata celei mici.
      Povestea e trista, insa nu pot sa- mi revin cand imi amintesc acei ochi plini de viata care zambeau din poze alaturi de tatal ei nu mai demult, iar acum peste tot s -a asternut linistea si intunericul. Nu realizez si ma chinuie aceasta napasta a lor si fara sa -i cunosc vreun pic simt ca ar trebui sa fiu langa ei, sa le intaresc ideea ca acolo - Sus ingerii exista. Insa durerea pierderii este imensa, nu are remediu si e inevitabila. Trebuie sa ai un caracter puternic, sa te mentii  bine sa nu cazi  intr- o depresie foarte mare, sa lupti pentru copil si pentru ca intr o zi sa mai ai forta sa zambesti inca o data alaturi de el si nu doar in fotografii. Lasa  timpul sa zboare si sa vindece! Acum ei sunt doar doi, doua de fapt- mama si fiica, insa doua tari ca fierul de neclintit!!!
Sarbatori linistite si un An Nou 2017 plin cu de toate, sanatate si multa iubire si noroc ! 
Andreea

vineri, 25 noiembrie 2016

365- comunicarea

   M-am tot gandit despre ce sa mai scriu aici, pentru a ma tine preocupata si de a nu trece in rutina aia care omoara creierul  uman si in acelasi timp sa va trag un semnal de alarma voua, tuturor ... Pana la urma nu trebuie sa scriu nimic, pur si simplu sa povestesc diverse intamplari adevarate si poate utile si altora. Despre prostie au scris multi, insa acum despre lipsa comunicarii as vrea eu sa vorbesc. De la ea, se nasc atatea confuzii si necazuri, care ar putea fi evitate foarte bine daca s-ar stii f bine definitia comunicarii. Tot imi storc gandurile si caut raspuns la intrebarea- de ce fug toti de comunicare? Ce are ea gresit? ...intrebari retorice de altfel.
   Sau  mai exista si alte clisee- comunicam foarte bine pe calea internetului! Este amuzant, pentru ca aceasta comunicare nu e reala, este doar o impresie ca exista aceasta legatura a cuvintelor interumana. Teama de a privi interlocutorul, de a stii cand sa- i zambesti, sa stii sa ii ascunzi anumite grimase sau sa cunosti momentul cand sa pui o intrebare potrivita este mare mai ales printre tinerii din ziua de azi. Privesc cu groaza salile de asteptare de la cabinetele medicale sau curtile scolilor- toti oamenii, copiii, aproape toti tinerii, au in mana un telefon si butoneaza grabiti, nerabdatori, ca si cum ar fi castigat un premiu, ei zicand ca citesc stiri pe internet sau comunica astfel cu prietenii pe retelele de socializare. Mai mult decat atat- se scrie prescurtat, se gasesc diverse cai de a nu mai transcrie toate literele cuvantului din acelasi motiv- graba.
    Ma amuz la asemenea explicatii amagitoare...Ma ingrozesc la gandul ca doar asta ramane in urma noastra- un maldar de aparate si gadget-uri inutile si facatoare de daune morale, chiar sursa bolii secolului- UITAREA, NEPASAREA.

Va pup si sper sa mai vorbim despre asta.

duminică, 9 octombrie 2016

Testul dragostei

Ce ar face oamenii fara dragoste? Ce s-ar intampla cu noi fara iubire? Iar, daca esti norocos sa o ai, de ce nu o pretuiesti? Asta ma intreb si eu zilnic.  De ce nu apreciem fiecare act al vietii- nastere, botez, cununie si chiar moarte- la adevaratul sau sens?! Si daca, printr-un mare noroc, apreciem viata, dragostea, de ce nu ne luptam sa tinem aproape aceasta iubire, poate cea mai colorataic in viata, si plina de viata, sa o privim in ochi si sa observam daca e fericita, multumita si ce o face sa zambeasca. Nu ne alegem noi daca viata e presarata cu bucurii sau tristeti. Nici macar nu ar trebui sa ridicam ochii din pamant in fata vietii, pentru ca ne ofera prea multe pentru cate pacate avem noi si noi nici nu realizam ca ceea ce este magnific va fi si ceva de scurta durata. Fiecare moment al traiului de zi cu zi trebuie pretuit ca si cum ar fi ultimul pentru fiecare. Noi nu suntem capabili sa pastram viata, dragostea la loc de cinste. Nu stim sa il privim in ochi pe cel de langa noi, pentru ca cel indragostit este ca o carte deschisa si sa-i simtim mereu dorinta.

Andreea

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Ramas bun, prietene drag!

TE VOI IUBI MEREU PAKE, UNICUL SI ADEVARATUL MEU AMIC !

Spiky

    Cred ca daca i-as spune cuiva ca un caine mi-a fost si imi va ramane un adevarat prieten si ca nu- l pot  diferentia niciodata de un biped, m-ar crede nebuna. Da, poate a fost mai bun decat un om, mai intelegator decat un amic, mai fidel decat o fiinta umana, poate s-a apropiat mai rapid de perfectiune decat toti ceilalti. Imi pare rau doar ca nu am putut sa- i multumesc si sa- l apreciez mai mult. Sper doar ca intr- o zi sa mi trimita de acolo de SUS o mangaiere printr-o raza de soare, sa ma supravegheze atent si sa ma protejeze, iar cand poate, sa-mi trimita un zambet ca o alinare. Nimic nu va mai fi la fel fara el, fiecare pierdere lasa o rana in suflet, adunate toate te schimba, te incearca, te chinuie molcom... Te iubesc, Pake, si te voi iubi mereu! Sper ca mi-ai iertat momentele de ratacire in care te- am mai certat si mustrat, in care te-am privit trista si am uitat sa te mangai sau sa-ti pun apa rece! Mi- e dor de tine, prieten drag! Si desi, nu puteai sa ma intelegi, poate ai simtit ca tu erai nepretuit, ca mi-ai fost cel mai apropiat de inima mea.

Andreea

luni, 11 iulie 2016

De pe net adunate, dar de luat aminte!

 Mi-a placut aceasta povestioara adevarata cu iz avocatesc de pe internet, incat vreau s-o imprtasesc cu voi ca sa vad, sa aud, parerea voastra.

 " "Doamna cu pantofi albastri" a devenit un exemplu de buna practica, analizat in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie, specializati in dreptul familiei.
Sunt convinsa ca Doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile!
In cele mai multe dintre cazuri, un copil este extrem de reticent la intalnirea cu un adult pe care nu-l cunoaste. Observam ca micutul se fastaceste, isi ascunde chipul (adesea lipindu-si fata de parintele sau), il strange pe acesta mai tare de mana, etc., …ori, de ce nu, poate avea fata de cel necunoscut chiar o reactie de respingere fatisa. Sigur ati auzit vreun parinte “scuzandu-si” copilul: “Ei, este rusinos, ca Nu va cunoaste!“…
De ce merita felicitata doamna judecator Camelia Folea, dinstinsa “Doamna cu pantofi albastri” din relatarea mea?
Pentru maniera absolut profesionista in care s-a apropiat de baietelul R., pentru ca si-a propus si a reusit sa-i castige acestuia increderea, facandu-l sa-si deschida sufletul in fata ei, pentru ca a avut si delicatetea, dar si curiozitatea justificata a magistratului chemat sa afle ce este in mod REAL in inima acestui copil traumatizat de despartirea parintilor sai. E de neconceput sa intrebi un minor cu cine vrea sa stea, pe care dintre parinti e dispus sa-l aleaga… cum, Doamne, sa-l impovarezi cu un astfel de raspuns? Multumesc, Cerului, ca R. nu a avut ghinionul sa treaca prin asta!
Sunt perfect constienta ca o asemenea atitudine este generata de timpul scurt in care trebuie purtata o astfel de discutie si de lista lunga de dosare pe care le are judecatorul in timpul unei singure sedinte…50, poate chiar 100...
Dar, n-ar fi rau sa se fixeze astfel de cauze cu minori intr-o zi anume, cu MAI PUTINE dosare ... ca sa fie timp din plin sa se stea la povesti cu toate “gazele” ce ne trec pragul Tribunalelor, nu pentru ca vor, si deloc din vina lor, ci pentru ca asa e necesar!
Apoi, mi s-a parut exceptional ca magistratul “cu pantofi albastri” a audiat minorul DUPA ce au fost administrate celelalte probe, dupa martori, dupa interogatorii. Astfel, in clipa intalnirii cu copilul, judecatorul avea formata, deja, o idee clara despre situatia dramatica din familia lui, stia exact ce sa-l intrebe si pe care dintre intamplari sa insiste, pentru a afla ADEVARUL!
In plus, “Doamna cu pantofi albastri” nu a dispus sa-i fie adus minorul intr-un birou in care copilul ar fi trebuit sa intre singur (in absenta parintilor) si unde sunt convinsa ca nu s-ar fi simtit deloc in largul lui, din cauza chipurilor necunoscute, a robelor negre agatate prin cuiere… daca, pe vreo masa a vreunui magistrat mai ai si “ghinionul” sa fie vreo cruce, dintre acelea pe care trebuie sa jure martorii, bag mana-n foc ca audierea copilului ar fi fost iremediabil compromisa..
Doamna judecator s-a indreptat EA catre copil, in timp ce acesta era in compania tatalui sau, care, bun sau rau, avea atunci calitatea de chip cunoscut ce ii oferea siguranta!
Ce m-a uimit la intalnirea aceasta “magica” dintre magistrat si copil, petrecuta la nici un metru de mine, a fost ca judecatorul nu a folosit clasicele intrebari: “Cum te cheama? Cati ani ani? La ce scoala esti?” – of, Doamne!, atat de uzuale, ca nu au pic de putere sa cucereasca atentia niciunui copil...
“Doamna cu pantofi albastri” a avut inspiratia si talentul de a-l introduce pe R. direct intr-o poveste, una FRUMOASA, total diferita de ce traia micutul acasa: prezentandu-i cu miscari teatrale pantofii ei albastri, roba neagra pe post de pelerina magica, sala de judecata (de care si mie mi-e frica, in unele momente =D ), drept castel fermecat. Despre faptul ca l-a mai si servit cu bomboane pe R., ce pot sa mai spun? Cum de le-a avut la indemana, la momentul potrivit, chiar ramane un mister pentru noi toti…
R. nu-i in stare sa va comunice nimic, pentru ca nu se pricepe s-o faca, dar eu va asigur ca pustiul a plecat din cladirea Judecatoriei cu convingerea ca a fost la castel, iar asta este o reala REUSITA, in primul rand, pentru PSIHICUL baietelului!
Da, si in JUSTITIE se lucreaza cu COPII!
Ce frumos ar fi sa existe o camera, acolo, cu o papusa voioasa, cu un ursulet de plus numai bun de dragalit, cu o carte de colorat si niste creioane nerabdatoare sa simta manuta copilului satul de scandaluri… Cam asa cum vedem, de altfel, in cabinetele medicale de pediatrie, in clasele gradinitelor… nu-i evident ca acolo n-au fost desenati peretii intamplator, cu Zane si pitici? Hm! Ce frumos ar fi!
Pentru R. asa a fost drumul de luni la “Tribunal”, cum ii spunem institutiei in vorbirea curenta: FRUMOS. Iar aici nu ma refer deloc la verdict. Am publicat textul cu trei zile inainte ca verdictul sa se dea!
Relatarea pe care am avut inspiratia sa o daruiesc tuturor a produs efecte spectaculoase!
Dintre toate mesajele pe care le-am primit, mai ales pe FB, in privat, am ales doua esentiale, care sintetizeaza perfect efectul produs de postarea mea.
Un magistrat cu nume de referinta in sistemul judiciar mi-a scris asa: “Textul m-a induiosat si m-a facut sa regret ca am renuntat la cauzele cu MINORI !"
De partea cealalta, o mamica divortata mi-a transmis textual: “M-ati pus foarte tare pe ganduri. VA PROMIT ca, de azi inainte, cand fostul meu sot va veni sa-l ia pe baiat, in timpul programului de vizita, voi fi zambitoare, ma voi stradui sa fiu calma si sa-i vorbesc frumos, chiar daca-mi vine sa-i sparg capul… Abia acum am realizat ce suferinta traieste un copil in situatia fiului meu, daca noi ne mai razboim sub ochii lui”…
Sunt convinsa ca “Doamna cu pantofi albastri” nu este deloc exceptia, este important sa nu uitati ca am descoperit-o absolut intamplator… undeva, la cativa kilometri de Alba Iulia, intr-o Judecatorie ce nu are mai mult de o sala…si nici macar dozator de cafea =D .
Remarcand maniera profesionista in care a indeplinit actul de justitie, am convingerea ca doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile, pentru toate motivele descrise mai sus.
“Doamna cu pantofi albastri” a devenit un exemplu de buna practica, analizat si raspandit in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie si in dreptul familiei.
Ieri, mi-am dat acordul pentru ca textul “Doamna cu pantofi albastri” sa fie tradus in franceza si engleza, pentru a putea fi folosit, tot ca exemplu de buna practica, si de catre magistratii din alte tari.
In numele tuturor copiilor aflati in situatii similare, R. va multumeste!"   (Madalina Scutelnicu)

Luati aminte! Andreea.