joi, 2 februarie 2017

mihaivasilescublog.ro

Merita citit, cel putin mie mi -a placut! ( si cred ca si finilor mei- P&A le va placea sigur😁 )

http://mihaivasilescublog.ro/


Va pup, Andreea.

marți, 24 ianuarie 2017

O poveste reala de viata, simpla dar emotionanta

Fiecare dintre noi si -ar dori armonie in familie, vesnicie in dragoste si intelegere pe toate planurile in cuplu sau intre copii, dar putini mai realizeaza aceste lucruri in ziua de azi, lucruri simple si usoare, insa pentru oamenii grabiti, tinerii energici si tehnica din prezent, niste lucruri imposibil de facut. Deseori asemena istorioare auzeam in povestile spuse de bunici sau chiar traite de ei.

"O familie din Adâncata, Natalia şi Enea Iftode, sărbătoreşte astăzi nunta de diamant, la 75 de ani de căsătorie. Cei doi soţi, în vârstă de aproape 95 şi 97 de ani, şi-au legat destinele pe 22 ianuarie 1941. Istorisirea acestor oameni, la gura sobei, în cămăruţa mică, dar prietenoasă în care au avut amabilitatea să ne primească, este o adevărată lecţie de viaţă. Simplitatea vieţii lor, sinceritatea, înţelegerea, respectul, iubirea, oricare ar fi ordinea, au stat la baza unei căsnicii trainice. Şi-au pus pirostriile de foarte tineri. S-au cunoscut la un bal. Natalia avea 19 ani, iar Enea 21. „Era frumuşel”, ne-a spus femeia despre omul cu care împarte de 75 de ani viaţa cu bune şi rele. Stând unul lângă celălalt, aşa cum au făcut-o de când se ştiu, Natalia i-a tras o ocheadă bărbatului de lângă ea şi a spus că „şi acum e frumuşel şi isteţ”. Amândoi au simţul umorului şi asta i-a ajutat să depăşească mai uşor greutăţile vieţii, care nu au fost puţine.

Amintiri din tinereţe
Enea Iftode ne-a povestit că patru ani a fost pe front, a ajuns până la Odessa, în Ucraina, a luptat alături de camarazii lui şi a înfruntat moartea cu ochii. „Am văzut soldaţi seceraţi de gloanţe, am văzut morţi în jurul meu, dar am scăpat. Am fost şi eu rănit, dar am avut zile”, îşi aminteşte bătrânul Enea. Chiar dacă se apropie de un secol de viaţă, nu uită să povestească perioada de început, cum a trecut prin război şi cu ce a rămas după, adică cu o decoraţie militară, fiind declarat veteran de război. Încercând să îndulcească într-un fel acea perioadă grea din viaţa lui de soldat, Enea ne-a povestit că a avut şi câteva permisii, când se ducea acasă, la soţie. Nataliei i-a fost greu să-şi ştie soţul plecat pe front, aşa că de fiecare dată când venea acasă era o sărbătoare şi se rugau amândoi să se termine mai repede războiul şi să-şi continue liniştiţi viaţa. Natalia şi Enea Iftode au avut împreună 7 copii. Doi dintre ei s-au pierdut: Maria, la vârsta de 6 ani, şi Dumitru, la vârsta de 57 de ani. Au fost cele mai mari lovituri ale vieţii, pe care cei doi soţi au reuşit să le depăşească cu greu. Nu este durere mai mare ca atunci când un părinte îşi îngroapă copiii. Au rămas ceilalţi cinci copii: Gheorghe, în vârstă de 71 de ani, Paraschiva, în vârstă de 65 de ani, Mărioara, în vârstă de 62 de ani (care are grijă de bătrâni, pentru că locuieşte în aceeaşi curte cu ei), Vasile, în vârstă de 60 de ani, şi Ioan, în vârstă de 57 de ani, oameni care îşi divinizează părinţii, îi iubesc, îi preţuiesc şi, în măsura în care pot, îi vizitează cât mai des. Natalia şi Enea Iftode se bucură să vadă crescând în jurul lor 11 nepoţi şi 8 strănepoţi. Sa le traiasca sanatosi!

Împreună şi în veşnicie
Chiar dacă s-ar putea crede că trăinicia unei căsnicii de 75 de ani are secrete, moş Enea a lăsat să se înţeleagă faptul că nu are de predat nici o filozofie de viaţă nimănui, pentru că, pentru el firescul, înţelegerea, dragostea au fost suficiente pentru a ajunge ziua în care să sărbătorească nunta de diamant. „Bunul nostru cel mai mare este că suntem amândoi. Suntem doi, dar am fost ca unul, pentru că am fost de acord unul cu altul în tot ce am făcut”, ne-a spus moş Enea, completând că atunci când va trebui să părăsească acest pământ şi-ar dori să o facă împreună cu soţia sa, Natalia. Cu o mişcare uşoară din cap, parcă puţin speriată de ziua despărţirii, femeia a confirmat că da, asta ar fi dorinţa lor, să plece dincolo împreună. Legătura sufletească dintre ei este foarte puternică. Copiii ne-au povestit că de când se ştiu părinţii lor mănâncă din aceeaşi farfurie. „Chiar dacă noi le punem două farfurii, ori unul, ori celălalt refuză. Ei cer doar două linguri şi o farfurie din care mănâncă amândoi. Aşa s-au învăţat. Au făcut totul împreună. Au muncit la casă împreună, în gospodărie, au fost nedespărţiţi”, ne-a povestit fiica lor Paraschiva. Tot ea a completat că în ciuda faptului că nu se plâng şi îşi duc cu demnitate bătrâneţile, nu le-a fost uşor să crească 7 copii, să-i poarte la şcoală şi să le facă fiecăruia un viitor. De câţiva ani nu mai pot munci şi stau mai mult prin casă. Nu au avut multe probele de sănătate şi asta datorită unei vieţi echilibrate. Au mâncat sănătos şi nu au făcut excese, iar munca, mişcarea i-a ţinut mereu în formă. Moş Enea a muncit vreo 20 de ani la fostul CCH, dar soţia s-a ocupat de creşterea copiilor şi de gospodărie."  (monitorulsv.ro)

Un exemplu de luat, nu?! Cred ca despartirea de viata a celor doi va fi foarte grea, singuratatea care va ramane pentru unul dintre ei va fi greu de suportat. Dar asta e: viata este frumoasa insa scurta. Andreea

joi, 29 decembrie 2016

Craciun-ul nostru

     De-obicei inainte de Craciun, de sarbatorile sfinte, esti mai bun, mai nostalgic, mai ganditor. Intotdeauna cauti sa faci surprize, sa intelegi lucrurile mai bine, sa te schimbi sau macar sa promiti ca te schimbi, sa fii mai bun. Nu te gandesti la nimci rau si multumesti lui D -zeu pt sanatate, pt darurile si familia pe care ti -a oferit o. Niciodata nu- ti trece prin minte ca ti se poate ivi un necaz chiar tie, care ai o familie implinita, fericita si foarte frumoasa.
    Am citit deunazi despre o tragedie intr-o familie necunoscuta de mine, despre o drama intr- un cuplu fericit si super realizat. Nu ii cunosc, nu i-am vazut decat in fotografiile de pe internet, insa m-a impresionat povestea aceasta, o istorioara obisnuita, poate ca a miilor de familii din jurul nostru, a unor oameni normali, nu iesiti din tipar, a unor fiinte care isi traiau linistiti viata, cotidianul, simplu, modest, veseli. Nu pot sa nu ma gandesc la ei, pentru ca putem fiecare trece prin aceste necazuri, putem oricare varsa mii de lacrimi pe neasteptate. Erau trei- parintii cei frumosi si o fetita minunata, vesela, inocenta. Nu este totusi o tragedie extrema cum sunt altele, mult mai grave si cu urmari groaznice, dar este drama lor, poate cea mai mare posibila pentru ei. Ma pun  in locul lor- nu cred ca exista iesire din necaz cand in jurul tau planeaza moartea neanuntata, cand langa tine vine fetita ta, care intreaba nevinovata- de ce tati nu a mai sosit acasa asa deodata? De ce tati cand i- a promis sa fie langa ea sa faca bradul impreuna, nu mai este, nu mai se aude vocea lui si nu se mai vede nici voiosia din priviri? Sunt intrebari care, pe moment, te blocheaza, nu stii ce sa- i raspunzi propriului copil, nu stii daca e bine ca la 5 ani sa i spui adevarul neinteles de o fetita, care isi idolatriza tatal sau sa creezi o poveste cu ingeri si sa-i nasti o punte intre vise si realiatate, care sa- i faca posibila trecerea de la momnetul trist la viata care trebuie sa continuie totusi aici pe Pamant. Lasi privirea in jos si incerci sa te eschivezisi sa- ti tii lacrimile si durerea in frau in fata celei mici.
      Povestea e trista, insa nu pot sa- mi revin cand imi amintesc acei ochi plini de viata care zambeau din poze alaturi de tatal ei nu mai demult, iar acum peste tot s -a asternut linistea si intunericul. Nu realizez si ma chinuie aceasta napasta a lor si fara sa -i cunosc vreun pic simt ca ar trebui sa fiu langa ei, sa le intaresc ideea ca acolo - Sus ingerii exista. Insa durerea pierderii este imensa, nu are remediu si e inevitabila. Trebuie sa ai un caracter puternic, sa te mentii  bine sa nu cazi  intr- o depresie foarte mare, sa lupti pentru copil si pentru ca intr o zi sa mai ai forta sa zambesti inca o data alaturi de el si nu doar in fotografii. Lasa  timpul sa zboare si sa vindece! Acum ei sunt doar doi, doua de fapt- mama si fiica, insa doua tari ca fierul de neclintit!!!
Sarbatori linistite si un An Nou 2017 plin cu de toate, sanatate si multa iubire si noroc ! 
Andreea

vineri, 25 noiembrie 2016

365- comunicarea

   M-am tot gandit despre ce sa mai scriu aici, pentru a ma tine preocupata si de a nu trece in rutina aia care omoara creierul  uman si in acelasi timp sa va trag un semnal de alarma voua, tuturor ... Pana la urma nu trebuie sa scriu nimic, pur si simplu sa povestesc diverse intamplari adevarate si poate utile si altora. Despre prostie au scris multi, insa acum despre lipsa comunicarii as vrea eu sa vorbesc. De la ea, se nasc atatea confuzii si necazuri, care ar putea fi evitate foarte bine daca s-ar stii f bine definitia comunicarii. Tot imi storc gandurile si caut raspuns la intrebarea- de ce fug toti de comunicare? Ce are ea gresit? ...intrebari retorice de altfel.
   Sau  mai exista si alte clisee- comunicam foarte bine pe calea internetului! Este amuzant, pentru ca aceasta comunicare nu e reala, este doar o impresie ca exista aceasta legatura a cuvintelor interumana. Teama de a privi interlocutorul, de a stii cand sa- i zambesti, sa stii sa ii ascunzi anumite grimase sau sa cunosti momentul cand sa pui o intrebare potrivita este mare mai ales printre tinerii din ziua de azi. Privesc cu groaza salile de asteptare de la cabinetele medicale sau curtile scolilor- toti oamenii, copiii, aproape toti tinerii, au in mana un telefon si butoneaza grabiti, nerabdatori, ca si cum ar fi castigat un premiu, ei zicand ca citesc stiri pe internet sau comunica astfel cu prietenii pe retelele de socializare. Mai mult decat atat- se scrie prescurtat, se gasesc diverse cai de a nu mai transcrie toate literele cuvantului din acelasi motiv- graba.
    Ma amuz la asemenea explicatii amagitoare...Ma ingrozesc la gandul ca doar asta ramane in urma noastra- un maldar de aparate si gadget-uri inutile si facatoare de daune morale, chiar sursa bolii secolului- UITAREA, NEPASAREA.

Va pup si sper sa mai vorbim despre asta.

duminică, 9 octombrie 2016

Testul dragostei

Ce ar face oamenii fara dragoste? Ce s-ar intampla cu noi fara iubire? Iar, daca esti norocos sa o ai, de ce nu o pretuiesti? Asta ma intreb si eu zilnic.  De ce nu apreciem fiecare act al vietii- nastere, botez, cununie si chiar moarte- la adevaratul sau sens?! Si daca, printr-un mare noroc, apreciem viata, dragostea, de ce nu ne luptam sa tinem aproape aceasta iubire, poate cea mai colorataic in viata, si plina de viata, sa o privim in ochi si sa observam daca e fericita, multumita si ce o face sa zambeasca. Nu ne alegem noi daca viata e presarata cu bucurii sau tristeti. Nici macar nu ar trebui sa ridicam ochii din pamant in fata vietii, pentru ca ne ofera prea multe pentru cate pacate avem noi si noi nici nu realizam ca ceea ce este magnific va fi si ceva de scurta durata. Fiecare moment al traiului de zi cu zi trebuie pretuit ca si cum ar fi ultimul pentru fiecare. Noi nu suntem capabili sa pastram viata, dragostea la loc de cinste. Nu stim sa il privim in ochi pe cel de langa noi, pentru ca cel indragostit este ca o carte deschisa si sa-i simtim mereu dorinta.

Andreea

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Ramas bun, prietene drag!

TE VOI IUBI MEREU PAKE, UNICUL SI ADEVARATUL MEU AMIC !