luni, 11 iulie 2016

De pe net adunate, dar de luat aminte!

 Mi-a placut aceasta povestioara adevarata cu iz avocatesc de pe internet, incat vreau s-o imprtasesc cu voi ca sa vad, sa aud, parerea voastra.

 " "Doamna cu pantofi albastri" a devenit un exemplu de buna practica, analizat in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie, specializati in dreptul familiei.
Sunt convinsa ca Doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile!
In cele mai multe dintre cazuri, un copil este extrem de reticent la intalnirea cu un adult pe care nu-l cunoaste. Observam ca micutul se fastaceste, isi ascunde chipul (adesea lipindu-si fata de parintele sau), il strange pe acesta mai tare de mana, etc., …ori, de ce nu, poate avea fata de cel necunoscut chiar o reactie de respingere fatisa. Sigur ati auzit vreun parinte “scuzandu-si” copilul: “Ei, este rusinos, ca Nu va cunoaste!“…
De ce merita felicitata doamna judecator Camelia Folea, dinstinsa “Doamna cu pantofi albastri” din relatarea mea?
Pentru maniera absolut profesionista in care s-a apropiat de baietelul R., pentru ca si-a propus si a reusit sa-i castige acestuia increderea, facandu-l sa-si deschida sufletul in fata ei, pentru ca a avut si delicatetea, dar si curiozitatea justificata a magistratului chemat sa afle ce este in mod REAL in inima acestui copil traumatizat de despartirea parintilor sai. E de neconceput sa intrebi un minor cu cine vrea sa stea, pe care dintre parinti e dispus sa-l aleaga… cum, Doamne, sa-l impovarezi cu un astfel de raspuns? Multumesc, Cerului, ca R. nu a avut ghinionul sa treaca prin asta!
Sunt perfect constienta ca o asemenea atitudine este generata de timpul scurt in care trebuie purtata o astfel de discutie si de lista lunga de dosare pe care le are judecatorul in timpul unei singure sedinte…50, poate chiar 100...
Dar, n-ar fi rau sa se fixeze astfel de cauze cu minori intr-o zi anume, cu MAI PUTINE dosare ... ca sa fie timp din plin sa se stea la povesti cu toate “gazele” ce ne trec pragul Tribunalelor, nu pentru ca vor, si deloc din vina lor, ci pentru ca asa e necesar!
Apoi, mi s-a parut exceptional ca magistratul “cu pantofi albastri” a audiat minorul DUPA ce au fost administrate celelalte probe, dupa martori, dupa interogatorii. Astfel, in clipa intalnirii cu copilul, judecatorul avea formata, deja, o idee clara despre situatia dramatica din familia lui, stia exact ce sa-l intrebe si pe care dintre intamplari sa insiste, pentru a afla ADEVARUL!
In plus, “Doamna cu pantofi albastri” nu a dispus sa-i fie adus minorul intr-un birou in care copilul ar fi trebuit sa intre singur (in absenta parintilor) si unde sunt convinsa ca nu s-ar fi simtit deloc in largul lui, din cauza chipurilor necunoscute, a robelor negre agatate prin cuiere… daca, pe vreo masa a vreunui magistrat mai ai si “ghinionul” sa fie vreo cruce, dintre acelea pe care trebuie sa jure martorii, bag mana-n foc ca audierea copilului ar fi fost iremediabil compromisa..
Doamna judecator s-a indreptat EA catre copil, in timp ce acesta era in compania tatalui sau, care, bun sau rau, avea atunci calitatea de chip cunoscut ce ii oferea siguranta!
Ce m-a uimit la intalnirea aceasta “magica” dintre magistrat si copil, petrecuta la nici un metru de mine, a fost ca judecatorul nu a folosit clasicele intrebari: “Cum te cheama? Cati ani ani? La ce scoala esti?” – of, Doamne!, atat de uzuale, ca nu au pic de putere sa cucereasca atentia niciunui copil...
“Doamna cu pantofi albastri” a avut inspiratia si talentul de a-l introduce pe R. direct intr-o poveste, una FRUMOASA, total diferita de ce traia micutul acasa: prezentandu-i cu miscari teatrale pantofii ei albastri, roba neagra pe post de pelerina magica, sala de judecata (de care si mie mi-e frica, in unele momente =D ), drept castel fermecat. Despre faptul ca l-a mai si servit cu bomboane pe R., ce pot sa mai spun? Cum de le-a avut la indemana, la momentul potrivit, chiar ramane un mister pentru noi toti…
R. nu-i in stare sa va comunice nimic, pentru ca nu se pricepe s-o faca, dar eu va asigur ca pustiul a plecat din cladirea Judecatoriei cu convingerea ca a fost la castel, iar asta este o reala REUSITA, in primul rand, pentru PSIHICUL baietelului!
Da, si in JUSTITIE se lucreaza cu COPII!
Ce frumos ar fi sa existe o camera, acolo, cu o papusa voioasa, cu un ursulet de plus numai bun de dragalit, cu o carte de colorat si niste creioane nerabdatoare sa simta manuta copilului satul de scandaluri… Cam asa cum vedem, de altfel, in cabinetele medicale de pediatrie, in clasele gradinitelor… nu-i evident ca acolo n-au fost desenati peretii intamplator, cu Zane si pitici? Hm! Ce frumos ar fi!
Pentru R. asa a fost drumul de luni la “Tribunal”, cum ii spunem institutiei in vorbirea curenta: FRUMOS. Iar aici nu ma refer deloc la verdict. Am publicat textul cu trei zile inainte ca verdictul sa se dea!
Relatarea pe care am avut inspiratia sa o daruiesc tuturor a produs efecte spectaculoase!
Dintre toate mesajele pe care le-am primit, mai ales pe FB, in privat, am ales doua esentiale, care sintetizeaza perfect efectul produs de postarea mea.
Un magistrat cu nume de referinta in sistemul judiciar mi-a scris asa: “Textul m-a induiosat si m-a facut sa regret ca am renuntat la cauzele cu MINORI !"
De partea cealalta, o mamica divortata mi-a transmis textual: “M-ati pus foarte tare pe ganduri. VA PROMIT ca, de azi inainte, cand fostul meu sot va veni sa-l ia pe baiat, in timpul programului de vizita, voi fi zambitoare, ma voi stradui sa fiu calma si sa-i vorbesc frumos, chiar daca-mi vine sa-i sparg capul… Abia acum am realizat ce suferinta traieste un copil in situatia fiului meu, daca noi ne mai razboim sub ochii lui”…
Sunt convinsa ca “Doamna cu pantofi albastri” nu este deloc exceptia, este important sa nu uitati ca am descoperit-o absolut intamplator… undeva, la cativa kilometri de Alba Iulia, intr-o Judecatorie ce nu are mai mult de o sala…si nici macar dozator de cafea =D .
Remarcand maniera profesionista in care a indeplinit actul de justitie, am convingerea ca doamna judecator Camelia Folea va aduce o schimbare benefica a procedurii audierii minorilor in cauzele civile, pentru toate motivele descrise mai sus.
“Doamna cu pantofi albastri” a devenit un exemplu de buna practica, analizat si raspandit in ultimele zile de catre cercetatorii in justitie si in dreptul familiei.
Ieri, mi-am dat acordul pentru ca textul “Doamna cu pantofi albastri” sa fie tradus in franceza si engleza, pentru a putea fi folosit, tot ca exemplu de buna practica, si de catre magistratii din alte tari.
In numele tuturor copiilor aflati in situatii similare, R. va multumeste!"   (Madalina Scutelnicu)

Luati aminte! Andreea.

duminică, 3 iulie 2016

Este adevarat?!

    Se zice ca "inceputurile sunt infricosatoare, sfarsiturile sunt triste, dar ce este mai important si mai frumos este la mijloc". Nu stiu exact la ce se refera aceasta vorba, insa stiu ca trebuie sa te bucuri pentru fiecare moment din viata pe care il traiesti, chiar de este trist sau vesel, sa stii sa zambesti si la necaz si la bucurie, sa cunosti fericirea cand copilul tau te ia in brate si te iubeste, sa ti infrangi sentimentul de teama daca maine va fi mai rau, sa- i multumesti celui de Sus pentru ca poti sa fi vesel la inca o aniversare alaturi de cei dragi.
     Nu ai nevoie decat sa intelegi mesajele pe care le primesti din cand in cand, sa privesti in sufletul tau pentru a gasi cutia cu amintiri sau sa te feresti de regrete tardive. Sa nu lasi dezamagirile pricinuite de cei apropiati sa-ti intunece sufletul, sa incerci sa-i intelegi pe toti din punctul fiecaruia de vedere. Nu e nimic greu pana acum, teoria este cea mai usoara, insa egoismul de care dam dovada toti la un moment dat depaseste limitele normalului si astfel exista o clipa cand ceva se strica in mecanismul acesta firav al vietii. Aprecierea de care ar trebui sa beneficiem mereu din partea prietenilor si familiei dispare, aprecierea pe care ar trebui sa o aratam celor din jur nu este intotdeauna la momentul potrivit si astfel rotita vietii iar trebuie unsa cu tristete, lacrimi sau durere. Nostalgia ne invadeaza si totul se repara, insa foarte tarziu, cand cineva tot sufera si pierdem ceva important. Nu as putea convinge pe nimeni cu randurile mele simple, cu aceste cuvinte poate fara noima in citirea superficiala a unui seaman obosit, dezamagit si plictisit intr-o zi de duminica. Le-am scris  aici fara speranta, le -am asternut cu mare curaj poate pentru cineva caruia sa-i trezesc un pic de interes si care sa faca ceva pentru o schimbare... o data undeva candva. Schimbati-va viata pentru ceva mai bun, mai frumos, plin de optimism si onoare!

Cu bine, Andreea.

miercuri, 1 iunie 2016

Poezie de 1 iunie

 Copil

Mereu pentru cel mic
faci totul ca pentru un voinic.
Il amuzi intotdeauna ca la carte
si ii doresti numai sanatate.


Perle ca cel mic
nu scoate nici macar un voinic.
Cu drag de tot ne amintim
Insa zilnic ne mai jelim.


Timpul pare asa de mic
nu asteapta nici pe cel voinic.
Nostalgia amintirilor este mare
si ne incearca mereu foarte tare.


marți, 10 mai 2016

Pentru mamici

  Rasfoind "pagini de net" a descoperit un blog foarte interesant - http://ralucaloteanu.ro si foate util pentru cele sau cei in viata carora exista deja micii nazdravani, ingerasii vii- copiii.
  Cititi cu incredere si cu mare curiozitate, nu veti regreta! Mereu avem nevoie de exemple si de experienta impartasita din mai multe parti pentru a ne intelege noi copiii.

Andreea

joi, 21 aprilie 2016

Irina Petrea- un om extraordinar

  Imi plac oamenii de unde poti invata ceva, oamenii care vor sa impartaseasca cu tine ceva nou, ceva care sa te ajute la un moment dat. In meseria de mama este foarte important sa stii sa gestionezi anumite conflicte, sa treci peste anumite clipe grele sau sa te bucuri alaturi de copii intr-un moment de fericire. Am citit cartea acestui om nemaipomenit, psihopedagog si femeie minunata in primul rand si am invatat foarte multe lucruri bune, frumoase si folositoare mie. Vreau sa va impartasesc doar cuvantul de incheiere al cartii ei (" Si tu poti fi Supernanny" - Irina Petrea), foarte sugestiv de altfel pentru toata lumea.


  "Privesc inapoi si mi se face frica de cat de repede trece timpul. Nu stiu cand au trecut toate vacantele mele serbarile scoalare, uniformele, ghiozdanele... Cand m-a invatat tata  sa merg pe bicicleta, cand mi-a daruit mama primul ceas, primul stilou, cand am invatat sa citesc, cand am dat bacalaureatul. Vorbeam nu de mult cu mama si imi spunea ca parca mai ieri m-a  adus de la maternitate acasa- un ghem de om ce incapea intr- o maneca de palton.
  Ziua de ieri si cuvantul rostit nu le mai poti aduce inapoi.Copilul creste si nicio zi din viata lui nu este la fel cu cealalta.Orice ai pierdut ramane pierdut. Cand nu ai fost langa el sa-i tii pumnii la vreun concurs avand treaba acasa, cand nu l -ai vazut facand primii pasi fiind plecat in delagatie, cand nu te-ai jucat cu el de obosit ce erai, cand nu l-ai luat in brate fiind prea grabit, cand a cazut si nu l-ai auzit plangand, cand , enervat fiind, nu i-ai purtat mana scriind, cand nu l -ai aplaudat la serbari mai emotionat decat el, cand nu i- ai alinat durerea neimpatasitelor iubiri de adolescent, ai pierdut o farama din viata lui. Din asemena clipe se compune copilarie lui si, cand timpul pare sa treaca atat de grabit , spune, e ceva ce ai vrea sa ratezi? "

 Este extraordinar ce scrie si cum scrie Irina aici, toata cartea fiind plina de sfaturi bune si lucruri utile, este extraordinar ca a impartasit acestea cu noi, nu doar pentru ca suntem parinti ci si pentru copiii din noi, pentru a intelege mai bine cum ne-au crescut parintii nostrii si cu ce sacrificii. Va sfatuiesc cu mare drag sa o ciiti, sa incercati sa retineti sfaturile si pildele si sa le dati si urmasilor. Merita!Meseria de mama nu are manual, are doar experienta de viata a celor dinaintea noastra si prezentul pe care il traim chiar noi cu copiii nostri.Trebuie apreciata la adevarata ei valoare.
  Va pup, Andreea.

duminică, 6 martie 2016

Ramas bun, om cu suflet de aur!


    Uneori cuvintele sunt de prisos, poate chiar vor ramane asternute pe hartia ingalbenita ani de zile pt nepoti. Nu-si au rostul, mai ales cand privesc afara soarele si primele semne ale primaverii proaspete si pline de viata. Incerc sa gasesc o alinare in mirosul crud al ierbii, sa gasesc un sprijin in roua diminetii care anunta un an bun si plin de speranta, sa gasesc o explicatie a tot ce s-a intamplat. Toate au un singur raspuns, o unica solutie: asa a fost voia Domnului pentru ca daca EL are nevoie de oameni buni, sufletisti, cinstiti, coboara si ii alege dintre noi. Poate ca putini au aceste calitati si nu are de unde alege asa repede, atunci hotaraste sa se opreasca langa cineva omenos, glumet, destept, muncitor, iubitor, corect.... Si acesta, de data asta, a fost nenea Stelica. M-am rugat de nenumarate ori la Ceruri, la unchiul meu, care deja este acolo Sus, sa nu-l ia pe el, nu inca, mai avea atatea de oferit, de trait, sa ne invete, sa glumeasca cu noi, sa construiasca. Nu s-a putut. 
     Dar acolo, in gradina Raiului, poate isi va mai ridica o data acea casuta calduroasa, primitoare, curata si frumoasa pe care o avea si aici, de care era tare mandru si ne va astepta. As fi onorata sa calc in aceasta constructie plina de iubire, idei inovatoare si viata dupa moarte. Sunt convinsa ca se va descurca si acolo la fel de bine ca aici. Nu renunt la ideea mea, copilareasca dealtfel, ca acolo ne asteapta, iar reuniunea aceea de familie plina de bunatate si multe alte lucruri frumoase si pline de dragoste, pe care am trait o de atatea ori si aici la casa de la tara... la coltul de Rai al nostru va fi din nou plina de veselie si zambete.
D-zeu sa-l aiba in grija si sa fie convins ca are langa EL un om de calitate, unic in felul lui.
Suntem prea mici pt a da vina acum pe EL, ci ar trebui sa -i multumim ca ne- a dat alaturi de noi atata vreme un suflet asa nobil si plin de calitati.

Copilaria, adolescenta si intreaga mea viata au avut ca mentor un singur OM- nenea Stelu. Multumesc, nenea Stelica, pt tot ce m-ai invatat pana acum... Viata e fara culoare fara dvs.! Suntem mai saraci, mai goi, mai pustii...
Pacat ca nu am stiut sa apreciem mai adanc toate povatele ce ni le-a daruit, sa ascultam mai atent toate povestile de la gura sobei pe care ni le-a spus si de care nu te plictiseai niciodata... acum nu mai avem izvorul lor...Timpul s-a oprit in loc si asa va ramane multa vreme...
Andreea

miercuri, 2 martie 2016

Bine ai venit, primavara!

 Abia am asteptat primavara, caldura, frumusetea, prospetimea, gingasia, veselia, coloritul viu al naturii si de aceea va impartasesc o pilda citita pe internet, un exemplu de cat de frumosi si vii suntem, de cat de minunati si bogati suntem, dar nu realizam la timp, de cat de putin apreciem ce avem langa noi si de cate putem face, nu ne dam seama ca viata e unica, nu vedem valoarea adevarata a prieteniei si bunelor maniere, irosim timpul alocat noua, familiei, simplitatii, sinceritatii, amintirilor nostalgice, rabdarii si voiosiei.

"Într-o zi, un tată care o ducea bine cu banii, s-a hotărât să îşi ducă fiul la ţară, pentru a-i arăta cum trăiesc oamenii săraci, iar astfel băiatul să înţeleagă valoarea lucrurilor, şi să înţeleagă cât de norocoşi sunt ei. Aşa se face că au stat o zi şi o noapte la o familie foarte săracă de la o fermă. La finalul călătoriei lor, pe când se întorceau acasă, tatăl îşi întreabă fiul:
– Ei, băiete, ce crezi despre călătorie?
– A fost excelent, tată!
– Ai văzut cum trăiesc acei oameni săraci şi nevoiaşi?
– Da!
– Şi ce ai învăţat?
Băiatul i-a răspuns:
– Am văzut că noi avem acasă un singur câine, dar ei au patru. Noi avem un uriaş bazin de înot, dar ei au un râu nesfârşit. Noi avem felinare, ei au o mulţime de stele. Curtea noastră se termină la gard, a lor se pierde în linia orizontului. În special, tată, am văzut că ei au timp să stea de vorbă unul cu altul, şi trăiesc ca o familie. Tu şi cu mama trebuie să lucraţi toată ziua, şi cu greu vă văd pe amândoi!
Tatăl a rămas tăcut, iar după o vreme fiul i-a spus:
– Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat cât de… bogaţi putem fi!"

 Va pup! Ganditi-va bine! Andreea. 
 La multi ani, viata! La multi ani, mama! La multi ani, fata mea!